CRONICĂ LA CARTEA ÎNGRIJITOAREA – de Daniela Gumann
Uneori ai norocul să întâlnești în viață oameni minunați și cărți minunate, care miros a pâine coaptă, a vatră românească și a omenesc. Care sunt pline de învățătură. Dumnezeu, în nici un caz întâmplarea, a făcut să o întâlnesc pe internet pe doamna Daniela Gumann, care mi-a trimis cartea dumneaei „Îngrijitoarea”, apărută la Editura Timpul, din Iași. Autoarea și-a propus de la început : „În această carte intenţionez să prezint situaţii reale legate de fenomenul social răspândit în România la scară naţională, și anume – PLECAREA LA MUNCĂ ÎN STRĂINĂTATE. Această carte este ca o invitaţie la regândirea relaţiilor interumane, a valorizării prezentului, dar poate fi privită şi ca o carte ce invită la depăşirea barierelor, oricare ar fi ele”. Și doamna Daniela Gumann pe parcursul cărții chiar realizează din plin acest obiectiv…
După ce lecturezi cartea îți dai seama însă că datorită talentului, căci în cazul doamnei Daniela Gumann este vorba despre talent, adică de har dat de Dumnezeu, dar și sufletului bun, care dă peste margini, cartea este mult mai multe decât și-a propus autoarea. Este o carte de mărturisiri, o carte psihoterapeutică ( de parcă te-ai afla la o ședință la psihanalist, autoarea își povestește experiențele prin care a trecut, mai toate foarte grele, cu o sinceritate totală), dar este și o carte de pedagogie, căci temele esențiale ale cărții sunt autoeducația, cunoașterea lumii în care trăim, cunoașterea de sine („Cunoaște-te pe tine însuți”), setea de autodepășire și de evoluție spirituală, și educația. Pentru că pragramatic, în mod declarat, autoarea a scris această carte pentru cititorii, femeile românce, care au trăit și trăiesc experiența muncii în străinătate. Sau a celor care vor să muncească în străinătate.
Iar această categorie de oameni, și la ora actuală sunt peste cinci milioane de români, dacă nu mai mult, care lucrează în străinătate, întâmpinând mari greutăți, trecând prin experiențe umilitoare, confruntându-se cu situații fără ieșire. „Eu cred în puterea experienţei : „pe mare zbuciumată şi vreme rea învaţă navigatorii meserie, nu pe mări calme şi liniştite”. Orice furtună e o provocare să te reinventezi şi îţi răsplăteşte apoi îndrăzneala cu fiecare nou tărâm descoperit. Furtună pe mare? Nu-ţi pierde cumpătul. Învaţă să-ţi ajustezi velele şi ia-ţi un reper ferm şi vizibil de departe. Eu nu am ajuns aici peste noapte. Ce promovez eu, este munca pas cu pas şi interes autentic pentru ce faci, dezvoltarea personală ceas cu ceas, construcţia durabilă: cu fundaţie stabilă, liant bun şi materiale de calitate. Găseşte-ti talentul, creşte-ţi abilităţile şi îngrijeşte-te de ce ai construit iar rezultatul va fi vizibil de departe şi un reper valoros pentru oricine”.
Cartea este însă, cum spuneam mult mai mult decât o carte care își propune să „prezinte situaţii reale legate de fenomenul social răspândit în România la scară naţională, și anume – PLECAREA LA MUNCĂ ÎN STRĂINĂTATE. Această carte este ca o invitaţie la regândirea relaţiilor interumane, a valorizării prezentului….” Pentru că este în același timp un roman realist, frust, scris cu o sete de concretețe, de autenticitate impresionantă și cu talent, în care realitatea ne este redată cu toarte simțurile, care pipăie toate pliurile, toate abisurile și culmile fenomenului uman…
Prozatoarea Daniela Gumann face parte din acea categorie de scriitori care au harul cuvântului, setea de a comunica, de a „tărăși”, de a-i învăța pe alții, care li se revelează uimitor de autentic atunci când se apucă de scris. Este cazul marelui povestitor Ion Creangă, pe care dacă nu l-ar fi îndemnat Mihai Eminescu să scrie nu ar fi scris, și astăzi nu am mai avea capodopera de limbă și de stil, perlă a literaturii române, care este „Amintiri din copilărie” și nici Basmele care sunt o încântare. Pe lângă mesajul lor educațional care ne-a încântat copilărie și ne-au format ca oameni, ca suflete.
Romanul doamnei Daniela Gumann ne spune poveste unei tinere femei din Iași, care deși avea un apartament în Iași lăsat de mama care s-a retrasa la țară, deși avea propria ei afacere, o firmă de croitorie în care ea era și patroana și designerul și croitoreasa, care lucra mai mult pentru spitale, o afacere în care era mulțumită și în care muncea din greu, s-a gândit la început din curiozitate să meargă să lucreze în străinătate. De aici, din acest moment începe și romanul și destinul personalului principal al romanului, care este chiar autoarea : „De ce scriu această carte? Pentru că doresc să împart și cu alții, cum s-a întâmplat cu mine, cu noi toţi cei care am ales drumul străinătăţii. Imediat după decembrie 1989, am cochetat cu ideia de „a pleca puţin” peste hotare, însă am aşteptat să aud de la cei ce se întorceau, ce povestesc şi cum se prezintă. Dorinţa mea de plecare a fost alimentată mai mult de curiozitate, de nou, şi nu în ultimul rând de dorinţa de bunăstare. În august 1997, după lungi şi grele aşteptări şi insistenţe,deoarece eram considerată prea tânără şi fără experienţă, am reuşit să plec în Israel. Era prima mea ieşire din ţară, prima mea călătorie cu avionul, prima dată când plecam de lângă mama. În acea vreme, trebuie să vă spun că eram necăsătorită, aveam propriul meu apartament (dăruit de mama deoarece imediat după „revoluţie” ea s-a retras la ţară la casa părinţilor ei, iar apartamentul ei din Iaşi mi l-a dăruit cu acte de vânzare – cumpărare, evident doar formal), şi propria mea firmă de confecţii textile. Mama mă întreba de ce vreau să plec, când am tot ce-mi trebuie, iar eu spuneam că vreau să-mi cumpăr singură propriul apartament, să mi-l mobilez nou şi modern, să-mi fac propriul meu atelier de croitorie. Visul meu cu atelierul de croitorie a luat naştere după ce am citit cartea „La paradisul femeilor” de Emil Zola”. (O să revenim asupra acestui pasaj pentru că el este primul exercițiu de introspecție și de autoanaliză din lungul șir de introspecții a motivației care a împins-o la plecarea în străinătate și la scris, și ne deschide o fereastră către profunzimea psihologiei personalului, dar și a psihologiei românului)
Există în viața oamenilor clipe astrale ce le pot orienta destinul în viață într-un mod care le marchează întreaga viața, modul de a gândi și simți, felul de a se raporta la oameni, de a fi învingători sau învinși în viața aceasta. Vedem așadar cum lectura unei cărți, „La paradisul femeilor”, (clipa astrală) a stat la baza deciziei autoarei de a pleca din țară, deși, „acasă” avea o situația care o mulțumea, și care îi dădea de multe ori satisfacții : „Acesta a fost visul meu care mi-a condus paşii către Israel, mai ales că eu aveam deja propria mea firmă în care eram omul orchestră întrucât nu-mi permiteam să am angajaţi. Eu încheiam contracte cu spitalele din Iaşi, tot eu cumpăram materialul, îl croiam, lucram, ambalam şi-l distribuiam. Aveam satisfacţie dar şi efortul era pe măsură. Am reuşit să mă fac cunoscută în toate spitalele din Iaşi începând de la portar şi până la director. Satisfacţia creştea tot mai mult, când eu, o simplă croitoreasă, reuşeam să ajung în ipostaze, pot să spun prieteneşti chiar, cu medici la care poate alţii trebuiau să apeleze la fel de fel de intervenţii.”
Am redat acest pasaj pentru că el ne revelează natura și profilul psihologic al personajului central al cărții, un om harnic și priceput, care se bucură de prețuirea și stima medicilor, dar ne dezvăluie și acel ”sâmbure” din natura ei umană care o face să iasă din starea de mulțumire, de confort care-i asigura securitatea ființei, chemată fiind de setea de a cunoaște lumea, de a se depăși pe ea. De aceea va face cerere de a merge ca îngrijitoare în Israel. Și aici în ciuda faptului că era considerată prea tânără și lipsită de experiență, intervine, întâmplarea. Motivul întâmplării îi prefigurează linia destinului unui. Precizăm că aceasta carte este și o meditație asupra destinului uman, o încercare de a pătrunde în ceea ce am numi ”fiziologia și misterul” destinului uman. Câți dintre noi au meditat la faptul că de multe ori „întâmplarea” (care este de cele mai mule ori mâna nevăzută a lui Dumnezeu” ,A JUCAT ÎN VIAȚA NOASTRĂ UN ROL DECISIV ?
„Am fost foarte fericită, deoarece am aşteptat foarte mult această veste mai ales pentru că eram considerată prea tânără şi fără experienţă – de fapt aveau şi dreptate în privinţa experienţei. Mai târziu am aflat şi în ce împrejurări am primit eu acest post – doamna care ar fi trebuit să lucreze acolo, a anunţat cu foarte puţin timp înainte că nu mai poate să vină şi agenţia trebuia să aducă repede pe cine era deja pregătit să plece rapid. Pregătirile nu au fost simple şi nici lipsite de peripeţii”.
Așadar plecarea grăbită a doamnei Daniela Gumann – peonajul principal al romanului – a fost grăbită de această întâmplare, faptul că o doamnă îngrijitoare nu s-a mai prezentat la post, și trebuia adusă din România o altă îngrijitoare. Și nu întâmplător am pus accentul în această cronică pe cele două concepte, „întâmplarea” și ”peripeția”. „Pregătirile nu au fost simple şi nici lipsite de peripeţii”. Pentru că romanul acesta este asemenea unui roman picaresc modern plină de peripeții. Peripețiile prin care trece autoarea și prin care trec toate îngrijitoarele românce plecate la muncă în străinătate. Viața românului care ieșind afară din curtea lui, care este Țara, care-i asigură locul de muncă (așa ar trebui), climatul spiritual, tradițiile și obiceiurile în care a crescut, trăind de acum într-o lume a peripețiilor.
Ce sunt peripețiile ? Un lung și de încercări și de întâmplări, când biata ființă este la mâna întâmplărilor și a încercărilor, mai grele și mai ușoare, cărora trebuie să le facă față. Iată ce trebuie să știe orice român, orice îngrijitoare, care trece granița în lumea străinătății. Și într-adevăr autoarea cărții și femeile românce plecate la îngrijit bătrânii în țări străine trec printr-un lung șir lung de peripeții. În această lume a peripețiilor biata ființă umană își face fel de fel de vise, dar nu știe ce i se va întâmpla mâine, pentru că ea va trăit tot timpul într-un sens al vieții suspendat, care depinde foarte puțin de ea. „Când am plecat știam că voi face tot ce pot pentru a mă întoarce cât mai repede acasă, dar nu știam cum va fi. Aveam o grămadă de vise de împlinit și o grămadă de frici în același timp. Urcată deja în avion, înainte de a ateriza pe Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, încercam să îmi imaginez Israelul şi oamenii lui. Mă fascina în special ideea că voi ajunge într-un stat construit, din multe puncte de vedere, de la zero, în condiţii vitrege, …pentru că eu m-am informat cât am putut înainte să plec despre cum este acolo.”.
Uimitoare este la doamna Daniela Gumann setea de cunoaștere, aviditatea, fascinația și bucuria percepției, de aceea o vom vedea de-a lungul acestei cărți în ipostaza de „pictor peisagist”, : „În Tel Aviv, mă aştepta doamna Nadia de la firma de intermediere care vorbea româneşte. A fost prietenoasă mai ales pentru faptul că citea pe faţa mea teama şi oboseala. Era o temperatură foarte caldă, dar pe mine nu mă deranja deoarece îmi place căldura. Mă uitam foarte curioasă pe geamul maşinii şi am remarcat clădirile Tel- Aviv-ului că au toate aceeaşi nuanţă. De la alb la bej sau gri, care oferă ochiului o imagine liniştitoare, de un calm cu care până astăzi asociez, poate în mod paradoxal, Tel Aviv-ul”.
Iată și întâlnirea cu locul, cu casa, cu familia și cu bătrânii pe care îi va îngriji doamna Daniela Gumann. Este prima ei experiență de îngrijitoare. Tabloul este descris ca un fel de pastel psihologic : „Aici, în Tveria, sus pe munte, se numea Tveria Ilit, ne oprim în faţa unei case mai modeste decât a bunicii mele de la ţară şi asta nu ar fi tot, dar era şi foarte neîngrijită. Eram atât de obosită şi uimită de tot ce mi se întâmpla nou în decurs de numai 24 ore, încât nu m-am mai obosit să apreciez calitatea casei. Mi-am spus în sinea mea: „nimeni nu e vinovat de ceea ce mi se întâmplă şi trebuie să mă adaptez”. Intrăm în casă, şi acolo ne aşteptau: Olga- bătrânica ce urma să o îngrijesc avea pe atunci 86 ani, George – fiul, Yaffa –nora şi Doron – nepotul lui Olga, deci fiul lui George si Yaffa. După salutul şi prezentările de rigoare încep discuţii din ce în ce mai aprinse cu hârtiile pe masă între şefa mea de la firmă şi George cu Yaffa. Totul se întâmpla în limba ebraică. Eu mă uitam mirată şi nesigură ce se întâmplă pentru că nu înţelegeam nimic deşi mă străduiam grozav. În tot acest timp, Olga mă analiza şi se gândea: „fata asta tinerică, are faţă de rusoaică, nume de nemţoaică şi vine din România – pare cam ciudat”.
Este admirabil și foarte obiectiv surprinsă aici psihologia adaptabilă a românului. Relația dintre cel îngrijit, patronul, stăpânul, și îngrijitoare este cel dintre stăpân și angajat, adică severă, dar care este îndulcită de însușirile sufletești admirabile ale celui supus, de calitățile lui asimilate de-a lungul vieții. Și astfel relația dintre Olga și Daniela devine una caldă, plăcută. „A fost tare amuzant că eu nu ştiam şi nici o clipă nu m-am gândit la ce trebuie să fac, cum să lucrez,..decât la banii care doream să-i adun. Atunci, când m-am trezit m-am dus direct la baie să mă ocup de igiena mea personală, când, aud din spate pe Olga (aşa se vorbeşte în Israel, la per tu) spunându-mi: „în sfârşit te-ai trezit! Draga mea, la ora şapte eu trebuie să fiu deja la masă servind micul dejun. Astăzi este prima ta zi de muncă şi de cunoaştere, dar de mâine intrăm în program normal.” Am înţeles că deja sunt în întârziere, aşa că m-am grăbit cât se putea şi am revenit să mă ocup de ea. Nu ştiu de ce, dar noi două, ne-am plăcut de la început. Asta m-a ajutat foarte mult.”
Munca la stăpân este grea, și este o „încercare inițiatică” pe drumul unui destin care va avea multe meandre. Peste care trebuie să treci cu răbdare, cu luciditate, cu conștiinciozitate, cu rezistență psihică. Este surprinsă aici admirabil acea calitate de a suporta a românului : „Deşi munceam mult şi greu în Iaşi, mă simţeam mai confortabil şi mai realizată. Trebuie să vă spun că nu mi-a fost deloc plăcut când a trebuit să-i fac prima dată duş lui Olga şi mă tot şicana ba că e prea rece apa, ba că e prea fierbinte, ba că să o opresc să nu o las să curgă prea mult, sau şi mai greu mi-a fost când se arăta nemulţumită cum o spălam în zona intimă. Munca am considerat-o umilitoare, statutul de îngrijitoare mă împovăra sufleteşte, motiv pentru care, în primele 3 luni o sunam pe mama zilnic şi plângând îi spuneam că vreau să mă întorc acasă, pentru că mă simt umilită să lucrez asta. Au trecut 18 ani şi încă mai aud vocea mamei cu fermitate cum mi-a spus: „La vârsta asta trebuie să ştii să respecţi un cuvânt dat şi un contract semnat. Munca este muncă. Ce credeai că pentru banii care-i primeşti le citeşti poezii?” A fost şocant să aud asta de la mama, singura fiinţă de până atunci care mi-a dovedit că mă iubeşte. Mereu a fost severă şi fermă în educaţia mea”.
Autoarea a avut norocul să aibă o mamă care a fost nu numai o mamă minunată, dar și un educator foarte bun.
Capitolul acesta al îngrijitoarei Daniela Gumann în Israel ar putea foarte bine să fie o nuvelă, care s-ar detașa de carte. O nuvelă foarte bine integrată într-un roman și într-o carte de Pedagogie experiențială. Pe parcursul acestei nuvele, un episod mai lung din viața autoarei, ne este redată imaginea societății israeliene, a psihologiei evreului, a modului cum se raportează evreul de rând la România din care a venit el sau părinții lui, a specificului sărbătorilor evreiești : „În data de 24 septembrie, când eu încă nu împlineam o lună de la venirea mea la ei la lucru, am fost anunţată că voi fi invitată împreună cu Olga să sărbătorim Anul Nou evreiesc, intrarea în anul 5770. Această sărbătoare (numele Biblic Yom Teruah), este în principiu de conotație religioasă dar este ținută și de cei care nu neapărat urmează doctrina. Sunt trei zile libere, dar sâmbătă nu se lucrează în Israel așa că în total sunt patru zile de mers la biserică şi de sărbătorit cu mâncăruri alese. Din acest motiv a venit George să mă anunţe că magazinele vor fi închise şi să-i spun cam ce am nevoie să cumpere pentru aceste zile. În primul rând i-am spus că doresc 3 pâini.”
Pentru că bătrânul pe care îl îngrijește autoarea va muri, ea va trebui să se mute la o altă familie, care nu mai este așa bună cu ea. De aici va trece prin mai multe experiențe neplăcute, grele, care îi pun și mintea și sufletul la în încercare. Ca să câștige bani Daniela va munci la mai multe familii, va călca, v-a spăla, va freca dușumelele în zilele când ar fi putut să se odihnească, pentru a mai câștiga un ban în plus.
Avem redate în acest roman, care este totodată o carte de Pedagogie profundă, mai mule momente memorabile. Momente care sunt cruciale în viața unui om. Ele sunt un fel de noduri ale destinului, sunt încercări grele, care îi pun ființa la ceea ce am numi încercările fundamentale ale vieții unei ființe umane. Unul dintre ele este moartea mamei, ființa cea mai dragă. Pasajul acesta este descris atât de profund și de obiectiv sufletește încât cititorul nu poate să nu izbucnească în plâns. Nu-l redăm pentru că ar fi prea dureros. Moartea mamei o va readuce acasă repede. Ce durere trebuie să fi fost în sufletul bietei ființei, al îngrijitoarei care vine la moartea mamei ei, care o conduce pe ultimul drum. Este în carte un eveniment încărcat de semnificație: când mama o roagă să-i promită că nu va mai pleca niciodată. Este vorba aici de ceva mult mai profund, de dorința rădăcinii acestui neam ca fii lui să nu se mai risipească în lume ci să se întoarcă acasă. La ”acasul ” lor, cum ar spune Heidegger, adică la izvor, la temelia ta de suflet omenesc, la locul în care ai apărut pe lume.
Iată-i pe românii noștri adunându-se să petreacă o zi liberă împreună, chemați de legăturile sufletești, în lumea evreiască: „Deci, am ieşit să mă întâlnesc în Haifa cu prietenul meu Cornel. În Haifa, Cornel m-a invitat la o terasă unde ne-am întâlnit cu alţi români, colegi de ai lui de pe şantier care şi ei aveau prietene îngrijitoare. S-au legat discuţii despre cum şi unde lucrăm, ce salarii primim, tipice româneşti, cum ne-am adaptat….Sincer, m-a încântat întâlnirea cu prietenii români. Noi fetele ne-am făcut schimb de numere de telefon şi aşa au început contactele cu colegele românce din Haifa”
Personajul central al cărții se va întoarce acasă, îndeplinind dorința mamei, va lucra la Galați ca asistent social, prilej cu care își termină Facultatea de Asistență socială. Dar după aceea împreună cu prietenul ei, Cornel, care devine soțul ei, se vor stabili în Austria unde vor înființa o Firmă D&C Gumann de recrutare a forței de muncă pentru țările occidentale.
Cartea pe care o recenzăm acum, „Îngrijitoarea”, este scrisă după ani îndelungați de experiență ai autoarei ca îngrijitoare în Israel, ca asistent social, prilej cu care a cunoscut cât se poate de bine psihologia bătrânelor care aveau nevoie de ajutorul femeilor mai tinere, dar și psihologia femeilor care își părăsesc țara pentru că în țara lor nemaiavând loc de muncă sunt condamnate ele, și familiile lor, să moară de foame. Și așa cum a fost ajutată de cele care se ocupau în Israel de recrutarea și repartizarea îngrijitoarelor iată că destinul o pune acum pe autoare în ipostaza de a le ajuta și ea pe româncele care pleacă din țară, părăsindu-și copiii, soții, părinții (dar oare pe bătrânii noștri cine-i îngrijește ?) . Din acest moment cartea devine o carte pedagogică plină de sfaturi înțelepte (trase în urma experienței îndelungate de către autoare, un om inteligent, cu vocația analizei și a generalizării) pe care ea le dă femeilor care vin să lucreze ca îngrijitoare în Austria sau în Germania. Le arată care sunt regulile nescrise pe care trebuie să le respecte, tocmai pentru a le ajuta să se adapteze mai ușor și să se facă apreciate. Iată câteva dintre ele : „La fel de greu de explicat este de ce nu acceptăm cadouri scumpe, ci numai pe cele simbolice, de câţiva euro”, ne-a mai explicat dl. C. Schmidt. Pentru cineva care trăieşte în România sau pentru un român venit de puţin timp în Germania/Austria aceste reguli „de fier” pot părea de neînţeles. Să ai grija banilor altora este o dovadă de „caracter problematic” şi o „impoliteţe crasă”. De altfel, gafa cu „Cât câştigi?” este poate una dintre cele mai des întâlnite în cazul românilor care vin în Germania/Austria”.
Privită din această perspectivă cartea este un da „învățătură” pentru îngrijitoarele care vin să lucreze sau lucrează în străinătate la îngrijit bătrânii. Dar este în același timp și mâna de ajutor întinsă celor care vin să câștige un ban în străinătate. Mesajul cărții este simplu și limpede: uite, eu am fost îngrijitoare mulți ani de zile, nu mi-a fost rușine, am trecut de multe ori prin momente grele, unele penibile, dar mi-am făcut datoria, am învățat din fiecare experiență, și acum vă învăț și pe voi cum să gândiți și cum să vă comportați ca să vă fie mai bine!
„O altă meteahnă a românilor nou-veniţi în Germania/ Austria ar fi obişnuinţa de a generaliza. De exemplu, faptul că unul dintre vecinii germani bea prea mult nu se poate generaliza: „Nemţii sunt beţivi!”. Un alt obicei care nu este privit cu ochi prea buni de germani este obiceiul românilor de a critica. Când sunt proaspăt venit într-o ţară, nu mă apuc să critic stări, sau lucruri din ţara cu pricina – care, după părerea mea, ar fi anapoda – atunci când vorbesc cu vecinii, cu colegii de serviciu, cu eventualii noi prieteni. Cu alte cuvinte, este nevoie de foarte mult tact!”.
Apropiindu-ne de final vom spune că această carte este „romanul și cartea de căpătâi a îngrijitoarelor”. Puțini români și-au dat seama că de fapt evenimentele din decembrie 1989 care l-au alungat pe Ceaușescu și au dărâmat regimul comunist din România, (care nu a fost, mai ales în ultimii zece ani, un regim bun) nu a fost în nici un caz o revoluție autentică, ci a fost un război mascat și hibrid sovieto-amaricano-francezo-maghiar, care a urmărit distrugerea Statului român pentru ca România să devină piață de desfacere și colonie pentru Multinaționalele din Occident. Pentru Economiile occidentale, care neavând piață de desfacere erau amenințate cu prăbușirea. O dată statul român autentic dispărut în urma căderii lui Ceaușescu România a devenit victima mafiei internaționale și naționale și s-a ales într-un timp istoricește scurt praful de economia țării. Da, dar a fost dezmembrat o dată cu economia și poporul român.
Din cele aproape 23 de milioane și jumătate de români care eram în anul 1989 peste 6 milioane de oameni au murit datorită stresului, sărăciei, lipsei locurilor de muncă, mizeriei din spitale etc. Au mai rămas astfel între 16 și 17 milioane de români, cu naționalitățile conlocuitoare cu toți. Dintre aceștia peste 5 milioane, dacă nu mai mulți, forța de muncă activă a migrat în străinătate să găsească de muncă. Suntem a doua țară ca emigrație după Siria, în condițiile în care în Siria este un război devastator care durează de 13 ani. Fără cele 5 milioane de emigranți plecați la muncă în străinătate, au mai rămas în țară în jur de 12 milioane de români, majoritatea bătrâni și copii, fără părinți. Dintre aceștia peste 2 milioane sunt maghiari, și peste 3 milioane sunt romi. Au mai sunt în țară în jur de 7 milioane de români. De aceea satele și orașele noastre sunt depopulate. Merg vara în satul meu din Vâlcea și nu-mi vine să cred că satul românesc, care a fost temelia acestui neam de mii de ani, acum este pe moarte. Într-unul din capitole autoarea se referă la ce a însemnat și ce înseamnă tragedia exodului îngrijitoarelor românce. Înainte de 1989 româncele lucrau în fabrici, îndeosebi în fabricile de textile, în uzine, erau profesoare, medici, asistente și așa cum era traiul de atunci erau cu familiile lor. Iată că acum milioanele de români, femei și bărbați, plecând la muncă în străinătate a fost distrusă din temelia familia românească.
Războiul mascat din decembrie 1989 pe care în mod prostesc îl numim revoluție și ce a urmat este una dintre cele mai mari catastrofe din istoria poporului daco-român, de la războaiele daco-toamne încoace. Niciodată în istoria noastră Organismul național românesc nu a fost atât de distrus. Autoarea cărții „Îngrijitoarea” surprinde în finalul cărții această tragedia a poporului român : „Odată vorbeam cu o doamnă care a ales un loc de muncă în firma noastră şi am rămas foarte impresionată de ce mi-a spus cu tot năduful ei din suflet. „Stau şi mă gândesc: de ce naiba ne-am chinuit noi prin străini, crescând copiii la telefon?! La ce bun sacrificiile atâtor mame din România care-şi ţin, cu greu, copiii la şcoli de specializare?!” Cristina avea 55 de ani, a fost profesoară în Suceava; de ceva timp lucrează la îngrijire bătrâni ca să-şi ţină cei doi băieţi la şcoli. Acum, de curând, au terminat amândoi studiile: unul este inginer mecanic, altul expert bancar. După o perioadă de căutări, ţepe şi depresii, ambii au plecat în Anglia. Cel mare e zidar şi celălalt şofer!
Copiii noştri! Crescuţi cu speranţa că vor trăi mai bine decât noi! Au terminat şcoli, au trecut examene grele, au privit viaţa cu ochi strălucitori, cu încredere! Mulţi, prea mulţi consideră că sunt iresponsabili, că nu ştiu pe ce lume trăiesc, că nu se implică politic şi social! Dar această lume, în care au venit fără voia lor, ce le oferă?! Sărăcie şi lipsuri!”
Și acum vine această întrebare ca o ghilotină : „M-am întrebat de multe ori de ce sunt românii săracii Europei? ” La întrebarea aceasta răspunde autorul acestei cronici în cărțile sale „Psihologia și Pedagogia poporului român”, „Explicarea poporului român”, „Revoluția Binelui” și „Filozofia destinului românesc”, apărute la editura eLiteratira, București, în ultimii cinci ani.
După ce lecturezi cartea nu poți să nu fii ca cititor cutremurat și nu poți să nu deplângi destinul, nu numai ale femeii românce ci al poporului român în general. Cartea este una de suflet și de conștiință, este o carte de învățătură, dar este și un Strigăt de durere, un semnal de alarmă. Este o carte din care toți avem de învățat.
25 04. 2018 – Ștefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
