ÎNDEMN
S-au închis vorbele-n lacrimi
nu mai sunt limpezi cărările.
Ca odinioară, din cenuşă
se-aprind frământările.
Înecaţi în spinii trecutului,
Îndemn la răscoală-a ţărânii,
clocot dinspre apele Prutului
plămădesc în descânt bătrânii.
Trecutul revine în forţă,
sub pleoapă, un tropot năuc
e torţă, e strigăt de moarte
şi-ndemnuri cascadele duc.
Zadarnic, cu inima iască
Încearcă haiducii de-acum
să facă-omenirea să pască.
E vuiet şi clocot pe drum!
Unirea cea mare-i voinţa!
E scrisă-n Destin!Lupoaică
va fi deşteptarea cea aprigă,
smulsă din chin.
LEBĂDA
Ascultă, copile, cum cade
o carte şi încă o carte,
poteca e strâmtă şi-n glie
o frunză mi-e iarăşi pe moarte.
Ascultă, copile, cum sună
târziul pe ramura goală,
şi vezi fierăstrăul cum muşcă
cu grabă,din trunchiu-mi de smoală.
E lebăda, dragă copile,
din taine, ştiute de mult,
îmi cântă pe inima frunzei
şi eu, ostenit, o ascult.
MÂINE NU EXISTĂ
Aici, pe colina jupuită
de hăitaşii luminii te aştept.
Tânguirea lor stârneşte
cercuri de întuneric.
Să domolim azi mugetul vântului.
Să ne smulgem, iubite,
din hăţişul zidirilor noastre.
Mâine nu există.
ÎN ŞCHEI
Şcheii Braşovului,
leagănul copilăriei mele.
Urc pe Tocile.
Soare, cald. Şi vrajă.
Făclia amintirii mă îndeamnă
să dau tribut copillăriei. Strajă,
ursitei dintre pietre ce mă-nseamnă.
Fac un popas.În Prund amiaza arde,
sunt iar copil şi-n faţă la Troiţă
simt mâna mamei care-mi face semnul
pe frunte, de-apărare şi credinţă.
Mai fac un pas. Din piatră iese apă.
Răcoarea ei înoadă veşnicia
pârâul duce pravila din munte
stârci, cărăbuşi, cicoarea, păpădia
cresc cerul către pietrele cărunte.
Sunt sus şi fericit de-a fi urcat –
ca zilele-n amiaza de iubire-
la Solomon, bătrânul ce-a lăsat
izvorul pietruit cu nemurire.
FLACĂRA NOPŢILOR
Asemenea vulturului ce-şi ia zborul
Alungat de mânia muntelui,
m-au părăsit cuvintele.
S-au smuls din poienile mele.
Mi-au secat izvoarele.
Ameninţătoare s-au smuls,
ca strălucirea unor săbii de Toledo
mânuite de un cavaler medieval.
Fără ele am rămas uscat,
pustiit, mistuit de flacăra
nopţilor în care-au fost ale mele.
OGLINZI FUGARE
A inimii grădină şi-al gândului castel
îmi sunt, deopotrivă, duşman şi menestrel.
Iubirea şi tristeţea sunt numai un popas
ecou, oglinzi fugare şi bezna, la un pas.
Speranţa şi nădejdea înmuguresc şi trec,
durerea, îndoiala, în mine se petrec.
Apoi, eterna noapte, castelul dat uitării,
întunecă grădina în vuietele mării.
EVELYNE MARIA CROITORU – POEZII – 28.01.2019