O cafea cu tine – autor Evelyne Maria Croitoru

ÎNDEMN

S-au închis vorbele-n lacrimi

nu mai sunt limpezi  cărările.

Ca odinioară, din cenuşă

se-aprind frământările.

Înecaţi în spinii trecutului,

Îndemn la răscoală-a ţărânii,

clocot dinspre apele Prutului

plămădesc  în descânt bătrânii.

Trecutul revine în forţă,

sub pleoapă, un tropot  năuc

e torţă, e strigăt de moarte

şi-ndemnuri cascadele duc.

Zadarnic, cu inima iască

Încearcă haiducii de-acum

să facă-omenirea să pască.

E vuiet şi clocot pe drum!

Unirea cea mare-i voinţa!

E scrisă-n Destin!Lupoaică

va fi deşteptarea cea aprigă,

smulsă din chin.

LEBĂDA

Ascultă, copile, cum cade

o carte şi încă o carte,

poteca e strâmtă şi-n glie

o frunză mi-e iarăşi pe moarte.

Ascultă, copile, cum sună

târziul pe ramura goală,

şi vezi fierăstrăul cum muşcă

cu grabă,din trunchiu-mi de smoală.

E lebăda, dragă copile,

din taine, ştiute de mult,

îmi cântă pe inima frunzei

şi eu, ostenit, o ascult.

MÂINE NU EXISTĂ

Aici, pe colina jupuită

de hăitaşii luminii te aştept.

Tânguirea lor stârneşte

cercuri de întuneric.

Să domolim azi mugetul vântului.

Să ne smulgem, iubite,

din hăţişul zidirilor noastre.

Mâine nu există.

ÎN ŞCHEI

Şcheii Braşovului,

leagănul copilăriei mele.

Urc pe Tocile.

Soare, cald. Şi vrajă.

Făclia amintirii mă îndeamnă

să dau tribut copillăriei. Strajă,

ursitei dintre pietre ce mă-nseamnă.

Fac un popas.În Prund amiaza arde,

sunt iar copil şi-n faţă la Troiţă

simt mâna mamei care-mi face semnul

pe frunte, de-apărare şi credinţă.

Mai fac un pas. Din piatră iese apă.

Răcoarea ei înoadă veşnicia

pârâul duce pravila din munte

stârci, cărăbuşi, cicoarea, păpădia

cresc cerul către pietrele cărunte.

Sunt sus şi fericit de-a fi  urcat –

ca zilele-n amiaza de iubire-

la Solomon, bătrânul ce-a lăsat

izvorul pietruit cu nemurire.

FLACĂRA NOPŢILOR

Asemenea vulturului ce-şi ia zborul

Alungat de mânia muntelui,

m-au părăsit cuvintele.

S-au smuls din poienile mele.

Mi-au secat izvoarele.

Ameninţătoare s-au smuls,

ca strălucirea unor săbii de Toledo

mânuite de un cavaler medieval.

Fără ele am rămas uscat,

pustiit, mistuit de flacăra

nopţilor în care-au fost ale mele.

OGLINZI FUGARE

A inimii grădină şi-al gândului castel

îmi sunt, deopotrivă, duşman şi menestrel.

Iubirea şi tristeţea sunt numai un popas

ecou, oglinzi fugare şi bezna, la un pas.

Speranţa şi nădejdea înmuguresc şi trec,

durerea, îndoiala, în mine se petrec.

Apoi, eterna noapte, castelul dat uitării,

întunecă grădina în vuietele mării.

EVELYNE MARIA CROITORU – POEZII – 28.01.2019