Daniela Gumann: Să descoperim, domnule Emil Cremer, primul pas către lumea scriitoricească! Am observat că aţi ales ca autor, să semnaţi cu pseudonimul – Daniel Ernestina. De ce?
Daniel Ernestina: Când m-am născut nimeni nu m-a întrebat cum vreau să mă cheme. M-am trezit, pur şi simplu, că mă numesc Emil Cremer. Am înţeles că trebuie să accept acest nume ca pe semnul meu de cetăţean – cetăţeanul Emil Cremer. Ca scriitor am dorit să am un semn al meu, un semn care să spună ceva despre mine. Pentru acesta am apelat la unul din personajele mele care spunea aşa:“Eu îmi iubesc părinţii, bunicii, străbunicii la fel cum îmi iubesc copii, nepoţii, strănepoţii … Deci noi oamenii nu suntem decât nişte mărgeluţe mici înşirate pe un sentiment fără limite.” Aşa că eu sunt mărgeluţa dintre Daniel (fiul meu) şi Ernestina (mama mea). Asta mă defineşte ca scriitor.
Daniela Gumann: Când şi cum a luat fiinţă prima carte semnată de dumneavoastră?
Daniel Ernestina: Înainte de ʼ89 nu puteam să fiu tipărit. După ce, în anul 1966, revista Urzica mi-a făcut o pagină de debut, a venit, la redacţia revistei, un ordin de la partid să nu mai fiu publicat. Habar n-am de ce. Nu era nimic subversiv în ceea ce publicasem. În ʼ89 teatrul Giuleşti a încercat să monteze piesa mea “Vis de poet”, piesă al cărei personaj principal era Mihai Eminescu. Piesa nu avea nimic subversiv, dar Consiliul Culturii a decis că ceva nu este în regulă cu autorul, aşa că piesa nu a fost montată atunci. Mulţi ani mai târziu regizorul Mihai Lungeanu a făcut ca personajele mele să prindă viaţă la Radio România Cultural. Aşa se face că anul 1990 m-a prins cu foarte multe lucrări în sertar. Numai că din acel moment avocatul. Emil Cremer “a înghiţit” tot timpul scriitorului Daniel Ernestina care a dispărut pentru o perioadă. Abia în 1977 am publicat volumul de teatru “Eseu asupra misiuni de poet”, volum care a făcut vizibile numai lucrări ascunse în sertar. În 2002, după ce avocatul Emil Cremer şi-a pus cabinetul de avocat “pe roţile lui”, scriitorul Daniel Ernestina a scris şi publicat “Muntele Disperării”.
Daniela Gumann: Scrisul e precum nisipurile mişcătoare, unii autori plutesc relaxaţi la suprafaţă, alţii se zbat, în timp ce unii înoată cât vezi cu ochii, bucurându-se însă de orice clipă. Simţiţi că scrisul vă energizează sau vă epuizează?
Daniel Ernestina: Scrisul e pentru mine ca aerul, apa sau brânza telemea (alimentul meu preferat). Scriu fără efort, plecând într-o lume numai a mea. Întotdeauna de nevoie mă întorc fericit.
Daniela Gumann: Un pom este judecat după rădăcinile sănătoase care hrănesc, se ştie, o coroană frumoasă. Care sunt rădăcinile lui Emil Cremer?
Daniel Ernestina: Emil Cremer este un pârlit de avocat. Are şi el, desigur, nişte rădăcini, dar ce ne pasă? Scriitorul Daniel Ernestina? Mama a fost o poetă deosebit de sensibilă şi o caricaturistă cu mult umor. Bunicu patern era, de asemenea, un om cu mult umor. Cred că îmi trag ceva sevă de acolo. În rest din lecturile preferate: Ion Creangă, fraţii Grimm, Ilf şi Petrov, Dino Buzzati, MIHAIL BULGAKOV, Jacques Prevert, Ion Minulescu, Boris Vian şi bine-nţeles Ion Luca Caragiale.
Daniela Gumann: Dintre cărţile scrise de dumneavoastră, care este preferată şi de ce?
Daniel Ernestina: La această întrebare, de obicei, scriitorii ori evită a răspunde ori încep prin a se văita cât de greu le vine lor să aleagă. Pentru mine e simplu: Lacrococatumba sau Balada lui Arvente cel învins de Mimi pentru că este scrisă cu sufletul meu curat de copil şi este dedicată mamei mele şi copiilor mei. Proiectul este început pe vremea când eram minor şi reluat de mai multe ori până când am reuşit să-l finalizez.
Daniela Gumann: În palmaresul dumneavoastră de scriitor, există romane, proză scurtă dar şi versuri. Ce vă place mai mult să scrieţi şi unde simţiţi că zboară mai liber condeiul, în proză sau în versuri?
Daniel Ernestina: Scriu proză scurtă, roman, teatru, poezie şi epigramă. Nu fac efort niciodată, dar cel mai bine mă simt în proză scurtă.
Daniela Gumann: Cum vi s-a schimbat stilul după ce aţi publicat prima carte?
Daniel Ernestina: Stilul se schimbă permanent. Eu încerc să-l adaptez la subiect. În rest îmi place să cred că mă maturizez de la carte la carte.
Daniela Gumann: Cum arată o zi din viaţa scriitorului Daniel Ernestina?
Daniel Ernestina: Din păcate Emil Cremer, ticălosul ăla de avocat îmi fură foarte mult timp. Urăsc să am un program stabilit înainte. Când scap de avocat citesc, scriu şi, spre rușinea mea, păstrez un obicei bizar: visez mult. Aşa s-au născut poveștile mele.
Daniela Gumann: Este Emil Cremer un om împăcat cu sine în fiecare zi?
Daniel Ernestina: Există un proverb:câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Ei bine! eu sunt prostul: ca avocat lupt pentru problemele altora, ca scriitor sufăr pentru durerile altora. Nu prea am timp să mă cert cu mine însumi, deşi, uneori, m-aş lua şi la bătaie?
Daniela Gumann: Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră, iar eu, poate, nu v-am întrebat?
Daniel Ernestina: Ca scriitor am o obsesie: dragostea ca valoare socială. Eu cred că marea contradicţie a secolului este că, pe de o parte noi oamenii nu mai putem trăi unul fără celălalt, iar, pe de altă parte, nu suntem capabili să trăim împreună. Cauza? Prea puţină dragoste. Sper că anul viitor să scot un volum de proză scurtă: “Câinele meu fumează pipă”. În acest volum există o nuvelă “Unchiul Cecile”, în care explic ce înţeleg eu prin dragoste. Sper să fie cât mai citit.
Daniela Gumann: La finalul acestui interviu v-aş ruga să ne dezvăluiţi care ar fi oamenii cărora le sunteţi recunoscător pentru ce sunteţi şi aţi reuşit în viaţă.
Daniel Ernestina: Ar fi două liste lungi. Avocatul are lista lui scriitorul are lista lui. Am să încerc, pe scurt, să vă vorbesc despre lista scriitorului. La începutul clasei a 3-a, am avut ca temă pentru acasă o compunere cu subiectul: “cel mai bun prieten!” Nu-mi mai aduc aminte ce am scris , dar îmi aduc aminte că eu am scris o compunere despre mama mea care a fost chemată la şcoală şi acuzată că a scris ea compunerea aceea în locul meu. Când a văzut compunerea mama a început să plângă pentru că eu mă purtam destul de rece cu ea. În momentele acelea învătătoarea mea VIRGINIA STAVARACHE, o femeie frumoasă şi inteligentă, a înţeles că eu sunt autorul, a atenţionat-o pe mama că am talent la scris, apoi s-a ocupat îndeaproape de acest talent. Am pentru această femeie o dragoste fără margini. Al doilea om care a crezut că am talent şi s-a ocupat în mod special de mine a fost profesoara de la cercul de literatură al Palatului Pionierilor, doamna FLORICA NOVICOV. Cel de al treilea om căruia n-am să-i pot mulţumi niciodată pentru prietenia lui este regizorul de teatru Mihai Lungeanu.
Lista ar fi mai lungă, dar … când îmi voi scrie amintirile din viaţa care a fost sper să nu uit pe nimeni.
Interviu realizat de Daniela Gumann
Multumesc Emil ca în acest interviu ai mentionat-o pe mama ca fiind unul din oamenii carora le esti recunoscător pentru reușitele tale din viata. Cu siguranta mama ar fi fost mândră că i-ai fost elev si emoționată pentru aceasta mențiune onorantă. Iti doresc în numele și memoria mamei să-ți duci visele până la capăt, să-ți împlinești talentul de scriitor și să ne bucuri pe noi cititorii cu întrega ta opera. Sunt onorat sa-ti fiu prieten și bucuros pentru toate realizările tale, asa cum, cu siguranță, ar fi fost si mama. Iti doresc o viață frumoasa si plină de inspirația unui creator plin de talent asa cum esti tu. Cu drag, Sorin Stavarache