MIHAIL KOGĂLNICEANU- un mare vizionar în făurirea statului român modern

MIHAIL KOGĂLNICEANU- un mare vizionar în făurirea statului român modern

Mihail Kogălniceanu a fost una dintre personalităţile dominante ale
societăţii româneşti dintre anii 1840 -1890, implicat în toate evenimentele şi evoluţiile care au condus la modernizarea României până în pragul secolului al XX-lea.
Numele lui Mihail Kogălniceanu îl găsim în toate componentele istoriei
româneşti din secolul al XIX-lea – istoria politică, istoria literară, istoria presei, istoria învăţământului, istoria teatrului şi nici chiar istoria culinară.
A colaborat cu revoluţionarii paşoptişti din Moldova şi Ţara Românească, până la princepele şi apoi regele Carol, fiind mereu activ și consecvent în pozițiile sale democratice,fapt care a generat și conflicte cu prietenii săi cei mai apropiați, cum ar fi: Vasile Alecsandri sau Alexandru Ioan Cuza.
S-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi, într-o familie de boieri
moldoveni, ca fiu al vornicului Ilie Kogălniceanu şi al soţiei lui, Catinca,
născută în Basarabia. A fost strănepotul lui Constantin Kogălniceanu
,cunoscut pentru faptul că a semnat în anul 1749 un document emis de
Prințul Constantin Mavrocordat, prin care a fost desființată iobăgia în
Moldova. 
Mihail Kogălniceanu era rudă prin alianţă şi cu Mihail Sturdza (domnitor al Moldovei între aprilie 1834 şi iunie 1849), deoarece nașa Marghioala Callimachi a fost căsătorită cu unul Sturza, devenind mama viitorului domnitor.
A fost educat la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași, înainte de a fi instruit și de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai.
Continuă cursurile școlii primare la pensionul francezului Cuénim din
Miroslava, devenind pasionat de istorie(cercetând vechile cronici moldave) și i-a cunoscut pe trei dintre viitorii săi prieteni, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri.
Din 1834 îşi continuă studiile în Franţa, ajutat fiind și de prințul Sturdza, inițial în orașul francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele Lhommé), și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin.

În timpul perioadei petrecute la  Berlin , i-a cunoscut și a fost influențat de juristul  hughenot  Friedrich Carl von Savigny, de  Alexander von Humboldt , Eduard Gans și în special de profesorul  Leopold von Ranke, ale cărui idei asupra necesității politicienilor de a fi la curent cu știința istoriei au fost rapid adoptate de Kogălniceanu. În paginile pe care le-a dedicat influenței exercitate de  Georg Wilhelm Friedrich Hegel  asupra gândirii românești,  Tudor Vianu  a afirmat că mai multe principii legate
de  hegelianism  au fost un atribut comun al mai multor profesori din Berlin în timpul șederii lui Kogălniceanu.  

Kogălniceanu a adoptat punctul de vedere care se afla în rezonanță cu cel al lui Hegel, mai ales principiul conform căruia legile trebuia să se adapteze spiritului individual al națiunilor.
Kogălniceanu avea să scrie mai târziu cu mândrie că a fost primul
dintre studenții români ai lui Ranke și a susținut că, în conversațiile cu
Humboldt, a fost prima persoană care a folosit echivalentele moderne
din limba franceză a cuvintelor „român” și „România” („roumain” și
„Roumanie”) înlocuind referirile la „moldovean” și „ valah ”, precum și
variantele vechi folosite înaintea sa de intelectualul  Gheorghe
Asachi ; istoricul Nicolae Iorga afirma că, Kogălniceanu a jucat un rol
important în popularizarea acestor denumiri ca fiind cele standard.
În timpul călătoriilor în Pomerania, în orașul  Heringsdorf , l-a întâlnit pe romancierul  Willibald Alexis , cu care a devenit prieten, și care i-a ținut o prelegere despre reforma agrară a  regelui prusac  Frederic Wilhelm al III-lea. Mai târziu, Kogălniceanu a observat efectele reformei în vizita lui la  Alt Schwerin , și a avut posibilitatea de a reproduce rezultatele sale în țara sa natală.
Familiarizându-se treptat cu subiectele sociale și istorice, Kogălniceanu
și-a început munca la primele sale două volume: un studiu de
pionierat  despre romi  și lucrarea în limba franceză ,,Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens ”(„Istoria Valahiei, Moldavei, și a valahilor transdunăreni”), primul volum într-o sinteză a  Istoriei române.
Ambele au fost publicate pentru prima dată în 1837 în  Confederația
Germană . În plus, el a scris o serie de studii despre  literatura română .  
În anul 1838 se întoarce în țară și începe să desfăşoare o activitate
intensă de publicist: scoate o primă ediţie a cronicilor moldovene, editează
mai multe ziare şi reviste, printre care: ,, Alăuta românească”, ,,Dacia literară” şi ,,Propăşirea”.
Ultimele două au fost suspendate, dar programul ,,Daciei literare” a
rămas cunoscut până în zilele noastre, întrucât în acesta Mihail Kogălniceanu se arăta preocupat de promovarea tinerei literaturi originale româneşti, într-un moment în care maturizarea ei era ameninţată de mulţimea copleşitoare a traducerilor.

O expresie a naţionalismului lui Kogălniceanu din anii premergători
revoluţiei de la 1848 o găsim în discursul pe care l-a ţinut în 1843, la
Academia Mihăileană, cu prilejul deschiderii cursului de istorie naţională:
“Ţara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeşte româneşte şi istoria naţională este istoria întregii Moldove şi a Ţării Româneşti, şi cea a fraţilor din Ardeal”.
În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din
Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat
dreptul de a ține prelegeri de istorie. În timp ce călătorea în Viena ca
reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se apropie de Metternich și să discute despre detronarea prințului Sturdza), i-a fost suspendat pașaportul.
Pe timpul revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în
prima linie a politicii naționaliste. Deși nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”. 
A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind
autorul petiției ,,Dorințele partidei naționale din Moldova”.
La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat
de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii.
Mihail Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci
era şi un partizan hotărât al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi”.
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru
Ioan Cuza, se realizează Unirea Principatelor. Noul domnitor este întâmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni.
În ziua în care Cuza a ajuns domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs emoționant. La sfârșitul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca Bucureștii să devină capitală a Principatelor. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas spre reforma agrară din 1864, introducerea codului napoleonian în justiţie, serviciul militar obligatoriu etc.
După detronarea domnitorului Al.I. Cuza de către o coaliție de
conservatori și liberali, în luna februarie 1866, a urmat o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești, un Principat unit al României, care a obținut recunoașterea internațională, avându-l ca monarh pe Carol de Hohenzollern și fiind guvernat după o nouă Constituție.
În perioada noiembrie 1868 – ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din
nou ministru de Interne în guvernul lui Dimitrie Ghica.
În calitate de ministru de Externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-
vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie
1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în Războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat independența.
După  Războiul Crimeii , prințul  Grigore Alexandru Ghica  l-a însărcinat cu
elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea  robiei romilor . Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă ,,Steaua Dunării”.
La sfârșitul războiului ruso-turc din 1877-1878, el și Brătianu s-au aflat
în fruntea delegației României la congresul de la Berlin. În această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Imperiului Otoman) cu porțiunea din sudul Basarabiei primită de România prin tratatul de la Paris din 1856. 
După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca
membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost președinte
al Academiei între 1887 și 1889.
Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el și-a petrecut ultimii ani publicând
documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord și colecționând documente străine legate de istoria României.
Mihail Kogălniceanu a murit la Paris , în anul 1889, în timpul unei
operații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie
Xenopol. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Date biografice culese de

Dr.ing Avădanei Constantin
Redactor la RadioTV UNIREA VIENA