Mădălina Bărbulescu – grupaj de poezii

VĂLUL FACERII

Sufletul meu are margini.

E ca o întreagă lume străjuită,

când răsare, de Zidul Plângerii,

iar când apune, de stâlpii lapidării, din Mecca.

În miezul lui, se înalță Yggdrasil,

a cărui coroană se revarsă, îmbrăcându-l

într-un văl al facerii de alte suflete –

unul născându-se dintr-altul

și toate, tribut dumnezeilor din mine.

Sufletul meu vânează vulturi mâncători

de alte suflete, în oglinzi,

în ape line și adânci,

în ochii lepădați de credință,

chiar și în seninul din moarte.

Sufletul meu răstignește șerpii înnodați

la capetele vieților netrăite,

pe cei care se fac punte între

cercurile dantești și Omul lui Da Vinci.

Și atunci, mă întreb:

ce caută la rădăcină mea

vulturii aceștia mâncători de alte suflete,

șerpii pe care i-am răstignit între margini,

când sufletul meu pune suflet în pieptul tău

și în pieptul celor asemeni ție,

ca să vă puteți naște pe de-a-ntregul?

.

RĂZVRĂTIREA CERBERILOR  

Libertatea noastră nu are stăpân!  

Nici sufletul nu-și pune trupul ca tribut  

lui Christos sau vreunui demiurg păgân;  

nici zeilor din Norduri, ce-nvârt  

iaduri și raiuri în hăul din fiorduri,  

nu li se mai pleacă nomade seminții,  

deși în urma lor, stirpe după stirpe  

se naște și se-afundă făr’ a zămisli un ultim  

soi de floare, sânge rupt din soare,  

care să le-atârne istoria-n vârf de cer;  

rămân doar ei, adamici, înfrânții victorioși,  

ce vin, trudesc și pier.  

Nici măcar credința nu mai stăpânește  

mintea spovedită de cerberii din noi,  

ci ne poartă pasul, cu grabă și cu râvnă,  

spre Ziua de Apoi.  

Lumea s-a desprins de nașterea-i păgână,  

în vremea când șaduful făurea arginți  

și din canope Sfinxul reîntrupa doar prinți.  

Acum, iubirea noastră se-afundă în țărână,  

iar visul treaz se curmă pe năluci de sfinți.  

Levitează focul pe tânga de pe cruci,  

răzbește în nocturnă; prin mine trece moartea,  

mă urcă în trăsură, iar eu o bat pe umăr,  

se-ntoarce și îi spun:  

– Libertatea mea nu are stăpân!  

SUFLET ÎN AJUR

Ridică-ți ciadorul, femeie!

Împlântă pumnalul în lume

Și pune-i leșul sub cheie,

Cu oacheșa-i sete de hume;

Îngroapă-ți altarul, femeie!

În ochii negri-samur,

Coviltir de dor să-ți descheie

Și-un zâmbet plin de huzur;

Privește în mine, femeie!

Ajur făcut doar din plânsu-mi

Îmi pare a vieții nedeie,

În cazna cu mine însumi…

SEMN LA VERSETUL JILȚULUI

Când lunile sfinte se vor fi terminat,

pune-mi inima ca pe un semn

la Versetul Jilțului

şi vei afla că noi,

două talere de chimval,

de-o parte şi de alta a lumii,

avem acelaşi Dumnezeu.

Atunci, apleacă-ți fruntea pe sufletul meu,

ca pe un covor de rugăciune.

Cu rugăciunea putem vâna şoimi…

LEGENDĂ DESPRE CER ȘI INIMĂ

Cândva,

cerul Tău era atât de aproape

de pământul meu,

încât obișnuiam să ne trimitem daruri

la capătul unei frânghii:

eu Îți ofeream prinos inima mea,

iar Tu îmi trimiteai înapoi

o inimă veșnic tânără,

dar mereu într-un alt trup.
Însă, cu timpul,

cerul Tău a prins rădăcini

dincolo de pervertirea nopților în zile,

iar eu am rămas captivă într-un trup

care m-ar fi putut înghiți toată. 

De câte ori moartea venea

să danseze tăcut cu umbrele noastre,

inima mea își lepăda singură pielea,

precum un șarpe, și întinerea,

sperând ca odată cu ea

să întinerească și iubirea Ta pentru noi;

până într-o zi,

când Te-am auzit spunându-mi:

– Vino și bucură-te aici, în cer, cu mine!

Dar, când Ți-am trimis inima,

Tu nu ai mai recunoscut-o,

iar ea, ca să nu Te piardă,

și-a îmbrăcat vechea piele

și a devenit muritoare.