VĂLUL FACERII
Sufletul meu are margini.
E ca o întreagă lume străjuită,
când răsare, de Zidul Plângerii,
iar când apune, de stâlpii lapidării, din Mecca.
În miezul lui, se înalță Yggdrasil,
a cărui coroană se revarsă, îmbrăcându-l
într-un văl al facerii de alte suflete –
unul născându-se dintr-altul
și toate, tribut dumnezeilor din mine.
Sufletul meu vânează vulturi mâncători
de alte suflete, în oglinzi,
în ape line și adânci,
în ochii lepădați de credință,
chiar și în seninul din moarte.
Sufletul meu răstignește șerpii înnodați
la capetele vieților netrăite,
pe cei care se fac punte între
cercurile dantești și Omul lui Da Vinci.
Și atunci, mă întreb:
ce caută la rădăcină mea
vulturii aceștia mâncători de alte suflete,
șerpii pe care i-am răstignit între margini,
când sufletul meu pune suflet în pieptul tău
și în pieptul celor asemeni ție,
ca să vă puteți naște pe de-a-ntregul?
.
RĂZVRĂTIREA CERBERILOR
Libertatea noastră nu are stăpân!
Nici sufletul nu-și pune trupul ca tribut
lui Christos sau vreunui demiurg păgân;
nici zeilor din Norduri, ce-nvârt
iaduri și raiuri în hăul din fiorduri,
nu li se mai pleacă nomade seminții,
deși în urma lor, stirpe după stirpe
se naște și se-afundă făr’ a zămisli un ultim
soi de floare, sânge rupt din soare,
care să le-atârne istoria-n vârf de cer;
rămân doar ei, adamici, înfrânții victorioși,
ce vin, trudesc și pier.
Nici măcar credința nu mai stăpânește
mintea spovedită de cerberii din noi,
ci ne poartă pasul, cu grabă și cu râvnă,
spre Ziua de Apoi.
Lumea s-a desprins de nașterea-i păgână,
în vremea când șaduful făurea arginți
și din canope Sfinxul reîntrupa doar prinți.
Acum, iubirea noastră se-afundă în țărână,
iar visul treaz se curmă pe năluci de sfinți.
Levitează focul pe tânga de pe cruci,
răzbește în nocturnă; prin mine trece moartea,
mă urcă în trăsură, iar eu o bat pe umăr,
se-ntoarce și îi spun:
– Libertatea mea nu are stăpân!
SUFLET ÎN AJUR
Ridică-ți ciadorul, femeie!
Împlântă pumnalul în lume
Și pune-i leșul sub cheie,
Cu oacheșa-i sete de hume;
Îngroapă-ți altarul, femeie!
În ochii negri-samur,
Coviltir de dor să-ți descheie
Și-un zâmbet plin de huzur;
Privește în mine, femeie!
Ajur făcut doar din plânsu-mi
Îmi pare a vieții nedeie,
În cazna cu mine însumi…
SEMN LA VERSETUL JILȚULUI
Când lunile sfinte se vor fi terminat,
pune-mi inima ca pe un semn
la Versetul Jilțului
şi vei afla că noi,
două talere de chimval,
de-o parte şi de alta a lumii,
avem acelaşi Dumnezeu.
Atunci, apleacă-ți fruntea pe sufletul meu,
ca pe un covor de rugăciune.
Cu rugăciunea putem vâna şoimi…
LEGENDĂ DESPRE CER ȘI INIMĂ
Cândva,
cerul Tău era atât de aproape
de pământul meu,
încât obișnuiam să ne trimitem daruri
la capătul unei frânghii:
eu Îți ofeream prinos inima mea,
iar Tu îmi trimiteai înapoi
o inimă veșnic tânără,
dar mereu într-un alt trup.
Însă, cu timpul,
cerul Tău a prins rădăcini
dincolo de pervertirea nopților în zile,
iar eu am rămas captivă într-un trup
care m-ar fi putut înghiți toată.
De câte ori moartea venea
să danseze tăcut cu umbrele noastre,
inima mea își lepăda singură pielea,
precum un șarpe, și întinerea,
sperând ca odată cu ea
să întinerească și iubirea Ta pentru noi;
până într-o zi,
când Te-am auzit spunându-mi:
– Vino și bucură-te aici, în cer, cu mine!
Dar, când Ți-am trimis inima,
Tu nu ai mai recunoscut-o,
iar ea, ca să nu Te piardă,
și-a îmbrăcat vechea piele
și a devenit muritoare.