Nebunul cu inima în palmă
Se-așterne praful pe intrarea de la spitalul de nebuni
Și-un medic trist se sinucide în răstignita zi de luni,
Într-un cotlon de miazănoapte, pe unde nu ai mai trecut,
Mi-i sufletul golit de sevă și din uitarea ta căzut.
Cămăși de forță mă-mpresoară, la ora marilor regrete,
Când plânge orologiul veșted, cel spânzurat pe un perete,
Și-ncerc și nu-ncerc să te caut și cred că totu-i relativ
Deși doi sfinți mă preveniră că te-am pierdut definitiv.
Vin asistente-n toiul nopții cu tratamente inutile,
Nebun de-atâta alb fac grevă și scuip în orizont pastile,
Și-n tragedia generală mă cheamă un psihanalist
Să îmi explice de ce-s singur, de ce sunt deprimat și trist.
În tâmple îmi zvâcnesc imperii de seară multă și de toamnă
În inimă, o amintire, nebunii lumii îmi răstoarnă
Și chiar spitalul cu fantome, în calea vieții așezat
A dispărut de multă vreme, de parcă n-ar fi existat.
Nici doctori nu-s, iar pacienții și-au pus iubirea la mezat,
Pe blidul de mâncare rece și pe un căpătâi de pat
În care încropesc poeme compuse dintr-un singur vers
Privind cămășile de forță ce emigrează-n Univers.
Cătălin Negoiță