SURĂ DESPRE DOR
Dorul meu – un copil plămădit în foaierul unui erg,
Un mirador pe care poposesc șoimii tăi yoghini,
O patimă neștearsă, într-o misivă, de ochiul tău imberb,
Un ultim devot răstignit… printre spini,
O geamie în care sufletele nu mai au descântec,
O rază de lumină, așteptând în arcul răsăritului,
O noapte-n Marrakesh ce încă-mi arde-n pântec,
Dorul meu – un iatagan ce-atârnă deasupra capului.
LUMINA MEA
Lumina bate la poarta dinspre lumea taților.
Acolo ea stivuiește focul și arde porumbeii
trimiși de timpul care mistuie, zi și noapte,
comoara celor neștiutori; vede cum fuge
foamea din fața hranei, setea din fața băuturii
și nenorocirea din fața fericirii.
Doar ea poate să se păzească de călău,
pentru că știe că moartea este Sinele său.
BLESTEM ARĂBESC
Cu dragostea de îmi pleci,
Blestemat să fii pe veci!
Allah să te povârnească,
Limba să nu-ți mai grăiască,
Ochii-ți să se-nece-n sare,
Să te usuci din picioare,
Să te bată armatanul,
Arde-te-ar boala tot anul!
Pustiul să-l ai serai,
Jalea să îți fie strai,
În bazar să găsești doară
Funii de mătase rară,
Să te sugrume cu ele
Toate durerile mele;
Să-ți pun umbra-n cingătoare,
Să nu ai noroc în cale,
Să ajungi un fur neder,
Călărind un dromader,
Cadâne să nu mai ai,
Nici fecioarele din rai
Și de speri la alt harem,
Să te-ajungă-al meu blestem!
Să primești în Ramadan,
Cazne demne de Shaytan,
Iar Profetul să îți dea
Toată tânguirea mea;
Graiul meu cadiu să-ți fie
Testament, nu bucurie;
Să nu calci pământul sfânt,
În deșert să ai mormânt,
Din caftan să-ți faci coșciug
Și din iatagan, zălug,
Sufletul să-ți fie frânt,
Nurii morții, legământ;
De îmi pleci cu dragostea,
Jur pe viața mea și-a ta
Că jihad eu năpustesc
Peste tine, cât trăiesc!
CONSORȚIU
Hrăneşte-mă cu mâna ta!
Mâna ta să-mi fie sabia lui Saladin,
să-mi fie consoarta anilor lumină
şi până la pământ,
să-mi fie plecată închinăciune,
născută din vântul de sud.
Să stăm în jurul mesei,
de parcă am sta în jurul universului
să ne ospătăm.
Dar nu miel – n-am vrea
să-L sacrificăm pe Dumnezeu…