Urna memoriei arse
Noaptea trecută, doar ce adormisem, când ți-am auzit pașii.
Mergeai cadențat, ca o trupă de recruți,
fără memorie, fără amintiri, fără sensibilități fade.
Dăduseși buzna în visul meu,
Ca o cântareață de operă care se grăbește spre cabină,
Să-și refacă machiajul,
Pentru cel de-al doilea act.
Parcă nu voiai să te simt
Și parcă erai încântată că treci,
bocănind pe cărarea abruptă a unui coșmar dezlânat,
Bun de dat la reformă.
Aveai chei potrivite,
Mi-ai păstrat amprenta genelor obosite
Și zbuciumul fix al retinei.
„Parola completă, vă rog, intrați!”, a spus visul,
Deschizând poarta abisului din mine.
Te priveam pe un capăt de poveste amară,
Căutai ceva în sertarele visului meu,
Luai sau lăsai ceva,
Sau poate schimbai bateriile aparatului de măsurat amintirile.
Nu știu, erai departe și aproape, ca întotdeauna.
Ceva a zornăit sec,
ai tresărit și cu pas cadențat,
ai ieșit din vis.
Aveai o cutie în mână,
Era urna memoriei.
Totul arsese până la capăt.
Dar tu nu știai asta.
Țineai cutia ca pe un trofeu de preț și,
În urma ta,
Taica Freud se apuca, zâmbind răbdător,
să-mi tălmăcească visul din care tocmai ieșisem.
Cătălin Negoiță