te chem la capătul
lumii,
nu-i timp în cetate-a mai sta –
fii gata la șapte, când lunii
îi arde-n obraji dragostea!
și-atunci, neîncăpându-și în
sine,
aruncă pe cer vâlvătăi,
de-ți pare că-n dansuri feline
știu norii să se-ndrepte spre văi,
să-și curgă tot dorul deodată
în ploi torențiale și-n vânt,
purtând convenabila mască
a celui ce plânge zâmbind…
deci, du-te degrabă
acasă
și strânge orice ai de preț,
plecăm cu avionul, spre seară…
ca hoții de suflet, discret…
ne-or ajunge din urmă tornade
și, uneori, curcubeie-acer
ți-or trimite cu de-a sila în brațe
săgeți înmuiate în cer…
să-ți pară
că-n tine sunt toate,
după cum tu în mine trăiești –
deodată departe și-aproape
ca și cum nu ar fi decât „ești!”…