Motto: „Nu ne este îngăduit să trecem prin viaţă nefolosind energia care stă condensată în cărţi.” Mircea Eliade
Numele lui Mircea Eliade este indisolubil legat de pasiunea extraordinară pentru carte, pentru lectură, dorinţa sa nemăsurată pentru tot ceea ce înseamnă cultivarea spiritului. „El iubeşte cărţile mai mult decât pe zei”, aproape că îi reproşase odată prietenul său Emil Cioran (apud Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, 1995, p. 267).
Pornind de la acest loc comun – Eliade şi pasiunea sa pentru lectură –, mi-am propus în cele ce urmează să urmăresc – deopotrivă în viaţa şi opera savantului şi scriitorului – atitudinea acestuia faţă de carte, într-un cuvânt faţă de Bibliotecă, ştiind că, pe lângă valoarea în sine – de adăpost al cărţii, Biblioteca a jucat pentru Eliade rolul unui loc aproape sacru, un loc în care se găseşte depozitată întreaga memorie a lumii. Acesta este, de altfel, şi unul dintre motivele predilecte ale lui Eliade, firul care ne conduce prin labirintul unei vieţi şi al unei opere de excepţie.
Cărţile şi Biblioteca se disting cu siguranţă ca adevărata şi cea mai de seamă emblemă a scriitorului şi omului de ştiinţă care a fost Mircea Eliade.
„Ca să pătrunzi în labirint şi să descoperi în curând unitatea unei opere şi a unei vieţi, orice intrare e potrivită”, ne-o spunea profesorul de la Montpelier, Claude-Henry Rocquet, în prefaţa la interviurile cu Mircea Eliade, interviuri adunate în volumul intitulat chiar Încercarea labirintului (ed. Dacia, 1990).
Şi astfel, prin „labirintul” care este cunoaşterea, ne-am propus, cu ajutorul cărţii, să-l urmărim pe unul dintre cei mai împătimiţi căutători ai ei.
Aproape ca într-o poveste am putea spune astăzi că a fost odată o generaţie de aur ai cărei reprezentanţi, cu Eliade în frunte, îşi programaseră exerciţii dure de exersare a voinţei, furând treptat din orele de somn pentru a le consacra lecturii. „Citisem cartea lui Payot, Educaţia voinţei. Şi o puneam în aplicare”, îi va mărturisi el lui H. Rocquet, în interviul citat, referindu-se la perioada adolescenţei. Şi în continuare: „Deja în liceu am început ceea ce voi numi mai târziu lupta împotriva somnului. Voiam să câştig timp.” (Rocquet, op. cit., p. 19)
Aşadar cartea, Biblioteca, lectura au fost pentru Eliade constante, permanenţe ale vieţii. Pentru cel ce îşi va face din dorinţa de cunoaştere, de cuprindere enciclopedică un scop primordial, urmărit sistematic, lectura va fi concepută ca „o funcţie organică”, iar cărţile „un izvor de energie mentală”. Enciclopedist rătăcit în epoca modernă îl numise Eugen Ionescu (apud E. Simion, op.cit., p. 8). Eliade scria undeva (cu un oarecare dispreţ) despre savanţii contemporani care se axează pe un domeniu extrem de limitat şi astfel ştiu foarte mult despre foarte puţin. În cartea sa de analiză a operei şi personalităţii celui numit „un spirit al amplitudinii”, Eugen Simion îl arată pe Eliade ca propunând „un nou model pentru spiritul românesc şi, în bună măsură, el însuşi s-a constituit ca model: un spirit fără complexe, decis să ajungă la universalitate prin studiul particularului, un spirit deschis spre toate formele de spiritualitate…” (Ibidem, p. 15)
„Problema capitală este deci: prin ce metodă lectura ajunge o funcţie organică, de asimilare şi nutriţie, depăşind stadiul diletant în care se află majoritatea oamenilor? Prin ce mijloc lectura începe să ne înveţe să gândim, să înţelegem?”, îşi punea întrebări Eliade într-una dintre conferinţele sale radiofonice („Despre cărţi şi biblioteci”) din anii ’30 (Eliade, 50 de conferinţe radiofonice. 1932-1938, 2001, p. 175). El va prelua pe această direcţie unele dintre ideile savantului român pe care-l admira cu deosebire tocmai pentru spiritul său enciclopedic – şi pe care fără îndoială voia să-l urmeze –, adică pe Nicolae Iorga. Una dintre aceste idei este cea despre rolul fundamental al cărţilor în crearea istoriei. În conferinţa sa, Eliade își susţine afirmaţiile cu citate din lucrările lui Iorga: “Dl. Profesor Nicolae Iorga a scris o serie de volume intitulate Cărţi reprezentative în viaţa Omenirii, în care face evident rolul covârşitor al cărţilor în istoria Europei. Iată ce spune dl. Prof. Iorga la începutul lucrării: Se poate scrie într-o anumită formă istoria universală pe baza nu a faptelor, ci a cărţilor, dar tot mai mult faptele pleacă din ideile care sunt emise în cărţi” (Eliade, op. cit., p. 173, s.n.).
Nu va fi de mirare atunci că tânărul care intra pe tărâmul cercetării ştiinţifice îşi va începe una dintre conferinţele sale radiofonice din 1935, intitulată sugestiv „Despre cărţi şi biblioteci”, cu o referire la un alt „mare înţelept şi un iubitor de cărţi”, Montaigne, ale cărui cuvinte le citează în introducerea discursului său: „Nu există durere cât de adâncă pe care să n-o alunge o jumătate de ceas de bibliotecă.” (Ibidem, p. 172)
Am putea de aceea afirma, chiar fără echivoc, faptul că la nivel individual, dar mai cu deosebire la scară macro, Biblioteca va exista pentru Eliade cu un dublu sens – cel ordinar, de spaţiu care adăposteşte Cartea – , dar mai ales acela de simbol cu profunde conotaţii. S-ar putea spune aşadar, fără teama de a greşi, că Biblioteca joacă pentru Eliade deopotrivă rolul de spaţiu profan, dar mai ales acela de simbol sacru. (Este evident că am preluat aici terminologia eliadescă, fără însă a împinge înţelesurile până la accepţiunea pe care o dă el sacrului, ci mai mult în sensul general – de importanţă excepţională conferită unui lucru).
În toate decodările înţelesului pe care îl primeşte cartea, accepţiunea de „simbol al ştiinţei şi al înţelepciunii” este cea mai la îndemână şi de aceea considerată de autorii dicţionarelor de simboluri ca fiind şi „cea mai banală”. Într-o viziune mai abstractă, cartea este văzută ca un simbol al universului. Astfel, pentru islam, „universul este o carte”, după decodarea lui Ibu Arabi cuprinsă într-unul dintre Dicţionarul de simboluri (J. Chevalier și Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, 1994, p. 254). Pentru creştini, Cartea sfântă cuprinde de asemenea lumea, iar Iisus zugrăvit cu o carte în mână este o icoană cunoscută.
Nu e de mirare astfel că pentru scriitorul şi savantul Eliade – care nu poate fi pe deplin înţeles decât privindu-i viaţa în cea mai perfectă cosubstanţialitate cu opera –, pentru Eliade aşadar, Cartea, sinecdocă a Bibliotecii, a deţinut deopotrivă existenţialitate concretă, dar şi sens simbolic.
Este bine cunoscut astăzi de către toţi cei care îi studiază opera că, în afara conferinţelor pe această temă, cam în aceeaşi perioadă a anilor ’30, Eliade va scrie un roman (între 1930-1931, dar publicat în 1934), în care Biblioteca ocupă spaţiul central. Este vorba despre Lumina ce se stinge, lumina fiind desigur, pe lângă directa metaforă a vederii, vedere pierdută în incendiu, şi o mai subtilă metaforă a deschiderii către lume, către înţelegerea universului pe care o dă cartea, distrusă însă şi aceasta de focul mistuitor.
Se întâmplă aşadar în roman că „cea mai preţioasă Bibliotecă a oraşului” va avea parte de cea mai cumplită încercare – focul, stranie premoniţie a ceea ce se va întâmpla peste ani în viaţa reală când, după cum ştim, biblioteca autorului naraţiunii fictive va fi mistuită de flăcări.
Încă o dată la Eliade, viaţă şi operă se pare că nu pot fi înţelese separat, ci într-o perfectă interferenţă. Bibliotecarul Cesare, nume sugestiv al unui fel de Augustus al împărăţiei cărţilor, este un împătimit cercetător şi are „o sobră voluptate de arhivar”, fiind totodată, aşa cum ni-l prezintă autorul, „un singuratic şi un biblioman”.
Poate că atotstăpânitor într-o bibliotecă, în acea „atmosferă de bun simţ şi sănătate”, cum o descrie în roman, s-ar fi visat într-o altă existenţă şi posesorul mansardei ce adăpostea în adolescenţa acestuia mai cu deosebire cărţi! „În mansardă puteam să citesc în voie toată noaptea şi mai ales acolo îmi aveam cărţile”, se va confesa el, peste ani, în interviul cu Rocquet (op. cit., p. 19, s.n.), iar când vorbea despre familia sa, insista adesea pe faptul că aceasta i-a „îngăduit totul: să merg în Italia, să-mi cumpăr tot felul de cărţi”. Dacă se va plânge de ceva apoi, referindu-se tot la perioada adolescenţei, fraze ca aceasta este emblematică: “Nu prea aveam bani să-mi cumpăr cărţi (Ibidem, p. 13).
Un fel de alter ego, bibliotecarul Cesare din roman, este descris ca fiind total dezinteresat de tot ceea ce era în jur în afară de carte: „De ce predarea în faţa unei brize binemirositoare, când cărţile zac necitie în rafturi?”, ne împărtăşeşte la un moment dat naratorul gândurile personajului său. Pentru un astfel de iubitor al cărţii, ca şi pentru Eliade mai târziu, nu putea exista ceva mai dureros decât biblioteca mistuită de flăcări: „l-a lovit cumplit imaginea rafturilor. Erau acolo cărţi. Le-a şi văzut în gând, cenuşă – şi o sfârşeală fără seamă l-a mohorât, iar pieptul s-a oprit gol, cu o inimă aiurită.” (Lumina ce se stinge, p. 22)
Se poate presupune că, asemeni lui Cesare, şi scriitorul şi viitorul savant Eliade a judecat pe orice autor „prin cărţile scrise”, dar deopotrivă prin cele citite. Cititul, setea de lectură împinse la paroxism îi prilejuiseră celui avid el însuşi de cunoaştere o conferinţă („Deliciile erudiţiei”) în care făcea cunoscute ascultătorilor cazuri extreme. Unul dintre acestea ni se dezvăluie a fi fost un Antonio Magliabecchi (născut în 1663 la Florenţa), împătimitul cititor care îşi făcuse din carte un fetiş, iar din cititul cărţilor singura raţiune a existenţei. E posibil ca acesta să fi fost chiar modelul de la care a pornit autorul în construirea personajului său.
În conferinţă, Eliade dă exemple – excepţii de pasionaţi, de împătimiţi ai cărţii, nume de pe alte meridiane, dar ajunge şi la cultura ţării noastre, iar cei citaţi sunt de data aceasta modele propuse ca fiind demne de urmat. Vorbind despre Iorga („cel mai fecund autor din toată istoria lumii”), despre Haşdeu şi Eminescu, amândoi „bărbaţi geniali şi cu întinse lecturi”, Eliade depăşeşte exemplificările celor ce doar „consumă” literatură (în sens larg) şi ajunge la „marii erudiţi”, „oameni cu pasiuni grandioase, trăind o viaţă de înaltă tensiune, de necurmată combustie”, finalizată în noi şi noi cărţi ce vor constitui bucuria lecturii altor împătimiţi de cunoaşterea mediată de carte. El vorbeşte acum de „voluptatea erudiţiei” şi, în cunoştinţă de cauză, insistă apoi pe faptul că „puţini oameni înţeleg ce rară şi savuroasă emoţie conţin, pentru anumiţi savanţi, volumele grele, înţesate cu note, scrise într-un stil cifrat, pe care nu-l pot pătrunde decât iniţiaţii.” (op. cit., p. 170). E ca într-un ritual unde numai cei acceptaţi au privilegiul atingerii obiectului considerat de ei sacru.
„Arta şi tehnica lecturii” îşi va intitula el o altă conferinţă, în care iubitorul de carte pledează mai ales pentru recitire: „Arta lecturii, aşadar, e în bună parte arta recititului. Tehnica lecturii e tehnica alegerii şi distribuirii acelor cărţi care merită să fie recitite.” (Ibidem, p. 152), iar în acest sens, o pledoarie permanentă va face Eliade pentru existenţa bibliotecii personale, pe lângă cea publică. „Biblioteca personală nu este o mobilă în plus, nici o colecţie inertă, de obiecte mai mult sau mai puţin frumoase. Biblioteca personală este o uzină, un depozit imens de forţe spirituale şi de energie – şi e păcat că asemenea depozite sunt atât de rare pe tot cuprinsul României Mari. Un om care stăpâneşte sau are acces direct la o asemenea bibliotecă nu este numai un om mai bun decât alţii – ci este şi un om mai tare, mai fortificat sufleteşte decât alţii. Pe el durerile îl ating mai puţin. Deasupra lui nefericirile trec mai repede. El are ajutoare nevăzute, cum nu au ceilalţi din jurul lui.” (Ibidem, p. 177)
Pledoaria pentru lectură atinge la Eliade trepte şi legături originale şi, întrucâtva, nebănuite cu spiritul uman. Hrană a spiritului, metaforă uneori golită de sens, cartea capătă pentru viitorul savant valoare concretă. Recomandările sale (din anii conferinţelor) stau mărturie. Astfel, pledând pentru „un manual de introducere în tehnica lecturii” şi considerând cartea „o forţă de nutriţie”, Eliade înţelege lectura ca pe o „tehnică prin care omul ar învăţa ritmurile şi anotimpurile”. Numai aşa „lectura şi-ar regăsi funcţia ei primordială, mistică: de a stabili contacte între om şi Cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului o vastă experienţă colectivă”. (Ibidem, p. 122)
Şi despre teama pierderii memoriei – la scară individuală, dar mai ales colectivă – va vorbi şi va scrie adesea Eliade. Pierderea memoriei înseamnă „dispariţia unui trecut”, iar pentru salvarea acestui trecut, pentru salvarea memoriei noastre şi deci a identităţii omului trebuie să înţelegem că Biblioteca este cea mai de seamă păstrătoare a tot ceea ce a gândit şi a creat acesta. De aceea, în interviul cu Henry Rocquet, afirmă la un moment dat: „… bombele atomice pot efectiv să distrugă biblioteci, muzee şi chiar metropole…” (op. cit., p. 63). După cum vedem, savantul acordă primul loc bibliotecii, păstrătoarea memoriei umanităţii, locul prin care ne identificăm ca specie.
Pe o aceeaşi linie se află şi pledoaria pentru scris, pentru poveste, cuvântul care rămâne fiind acela care ne salvează de la condiţia de fiinţă pieritoare. Rămâne după noi povestea noastră spusă, scrisă, mitul care „se prelungeşte în scriere”, pentru că, va afirma scriitorul, „scrierea nu distruge creativitatea mitică”.
Dar Eliade pune în aceeaşi ecuaţie şi pe ascultător/ cititor, pe cel care ascultă sau citeşte povestea, deoarece aceasta are funcţia magică de a ne prelungi viaţa prin restituirea memoriei.
Tot din dorinţa de „a salva timpul”, Eliade va scrie şi va recomanda Jurnalul ca o altă formă de a păstra memoria (la scară individuală, dar şi generală). „Îmi plac mult jurnalele intime. Îmi place să surprind unele momente trăite de autorii lor. Pasiunea de a salva timpul este motivul pentru care eu însumi ţin un Jurnal”, îi va mărturisi el lui Rocquet (op. cit., p. 152), precum şi nouă, cititorilor săi.
Citite în paralel, conferinţele şi romanul Lumina ce se stinge, datând, cum am specificat, aproximativ din aceeaşi perioadă, dar şi Jurnalul şi Memoriile sale, vom desluşi mult mai clar constanţa concepţiilor eliadeşti asupra lecturii. În acest sens, ar trebui ca întreaga conferinţă intitulată „Deliciile lecturii” să fie citită şi citată pentru a vedea încă o dată valoarea Cărţii, valoare erudiţiei pentru scriitorul şi viitorul savant care, în anii ’30, încă înainte de a scrie operele sale capitale de istorie a religiilor, îşi construise deja propria Weltanschauung, propria concepţie despre lume şi hotărâse să-şi trăiască viaţa în lumina ce nu se stinge niciodată, lumina sacră a Cărţii.