contemporan cu veșnicia
mă aflu aici de la-nceputul lumii…
pot dovedi: port veșnicii în sânge,
de parc-ar fi scântei ale iubirii,
care nu știu ce-nseamnă „a înfrânge”!
în trupul meu din carne și din oase
se-observă, de te uiți atent, pământ –
fire subțiri în filigran lucrate
șase milenii-ntregi, luate la rând…
și-n suflet am ascuns, cu mare grijă,
fărâme din credința de demult,
fiindc-am aflat că este cu putință,
în vreme de război, să-mi fie scut…
pe umeri țin poverile amintirii
și aripile-nnegrite prea curând,
de parc-aș fi mereu datornic firii
să-i caut rost în oricare cuvânt…
de-o seamă sunt cu munții și cu vântul
știu ce e bine, știu și ce e rău,
știu să zâmbesc, cunosc prea bine plânsul
și simt că-n preajma mea e Dumnezeu…
că ia maia din vatra casei Sale
și pune-un strop în omenesc, apoi
amestecă cu razele solare
în pământescul cerului din noi…
iarnă în Babel
începe ninsoarea în Babel –
ne ning întrebări fel de fel…
tălmaciul de suflet departe-i,
privește-l: se-ascunde prin cer!
ne spunem cuvinte degeaba,
rotunde,-ncepând cu alef –
prin vene ne curge zăpada
și atâtea ne dă de-nțeles…
destul e să ningă, tăcerea
vorbește de-a pururi curat:
de-o guști, pe-ndelete, simți mierea
ce-ți picură-n gânduri păcat…
nu-ți pese, de-ajuns e ninsoarea
și liniștea ce vremuie-n alb…
te port prin zăpadă, ia-ți sania
și ține la-ndemână un șal.
nu spune nimic, lasă fulgii
să-ți cadă pe obraz ca un semn,
vom merge desculți, fiindcă rugii
aprinși vor topi din îngheț…
ești chipeș! ce bine îți șade
tăcerea-n acest anotimp!
hai, urcă, în grabă, pe sanie:
nu-i timp, către suflet pornim!
când gândul se preface-n rugăciune…
când gândul se preface-n rugăciune
adorm în noi cuvintele, iar jarul,
arzând mocnit în tainice dorințe,
își liniștește patima și-amarul…
când gândul se preface-n rugăciune
se vede atât de limpede pe chip
de parc-am fi-nțeles cum o minune
se poate ascunde-n firul de nisip…
când gândul se preface-n rugăciune
poți auzi cum crește firul ierbii,
deși mai simți mirosul de tăciune:
ți-au ars, mai știi?!, și sufletul și nervii!
când gândul se preface-n rugăciune
poți să fii sigur: inima a-nvins,
fiindc-a crezut că poate a învinge,
de-o să se dea învinsă dinadins!
când gândul se preface-n rugăciune
oricare drum îți este potrivit:
totul se-ntâmplă pentru tine anume
și poți să mergi-nainte liniștit!
Marta și Maria
oricărei Marii îi trebuie o Martă
și Martei o Marie, negreșit,
c-atunci când merg prin lumea cea deșartă
să simtă-n tălpi că iarba s-a-ndesit!
oricărei Marii îi trebuie o Martă,
să-i sape-n stâncă după un izvor,
să-i dea să bea și-n grija ce i-o poartă,
să îi priceapă rănile ce-o dor…
oricărei Marte îi trebuie o Marie,
ca-n ochii ei să vadă cum se duc
toți îngerii Acasă, să se-nchine,
când bate a chindie cerul mut…
banca din munte
construiește-mi o bancă în mijlocul munților,
unde doar brazii și șoimii-ndrăznesc
să își uite de toate, să-și încerce norocul
de-a-nțelege din taine ce pe cer îl privesc –
și mă lasă acolo, să ascult cum își cerne,
din preaplinul de verde, viața noastră de-acum:
ar putea să ne fie, printre stânci de poveste,
bine ascunse minute ori anume vreun drum…
mi-ar plăcea zăbovirea, mi-ar plăcea să văd norii
și să uit că e lumea contratimp și-n zadar;
în tunel de albastru mi-ar răzbate privirea
și-aș simți într-o clipă tot ce simt într-un an –
condensări ca la carte, fiindcă toate-s știute,
de când lumea ne trecem, prea devreme rănim,
când nu suntem decât câte-o piatră în munte
care speră s-ajungă în curând infinit…
deci îmi fă, de se poate, doar o rustică bancă –
undeva pe un munte, unde-și picură-ncet
vara noastră din verde peste oase și vreme
și mă lasă acolo preț de-o viață și-un sfert…