Ionuț Bogdan Ștefănescu: Trebuie să recunosc că e măgulitor să afli că se vorbește astfel despre tine. Talentul îl primești la naștere, apoi este datoria ta să-l șlefuiești pe parcursul vieții. Aura, însă, ți-o așează, pe creștet, publicul, iar acest lucru te diferențiază de alți interpreți, într-advăr. Este premiul suprem. Interpreții trăiesc doar prin recunoșterea și ovațiile de necontestat ale publicului avizat. Mă simt însă nevoit să fac o precizare: pot fi unul dintre elevii preferați ai idolului meu, Sir. James Galway. Din 2003, când am reușit performanța de a obține Premiul pentrul cea mai bună interpretare din cadrul cursurilor de vară de la Reggio Emilia, am ținut o corespondență cumpătată, nu-mi place să invadez vița privată a maestrului: i-am trimis CD-urile pe care le-am tot realizat. Consider că Sir. Galway mi-a acordat o atenție fantastică din 1995 până astăzi: m-a invitat de două ori, acoperind toate costurile, la cursurile domniei sale. În plus, când am avut nevoie, mi-a trimis cele mai grozave scrisori de recomandare. Chiar m-a sunat, la un moment dat, să mă întrebe dacă au avut vreun rezultat. A râs, cu râsul său inconfundabil de irlandez bonom când a aflat că, pentru rectorul Universității de Muzică din București, acele recomandări nu au însemnat nimic, atunci când am vrut să mă înscriu la concursul pentru postul de profesor. Mi-a spus: ”Habar nu au ce pierd, mergi mai departe. Te vor chema ei”. Câtă dreptate a avut. Am așteptat 10 ani, cei drept, și am ajuns profesor. Și da, este adevărat că am intrat în clubul exclusivist al posesorilor de Muramatsu din aur de 18k, un instrument la care am visat de când am ales să studiez flautul. Bineînțeles, pentru că Sir. James Galway cânta numai pe Muramatsu. Grație soției mele, Anca Vidaeff-Ștefănescu, am ajuns să-mi văd visul cu ochii. Ea mi l-a făcut cadou de ziua mea, când am împlinit 43 ani. Desigur, și firma Muramatsu a contribuit la realizarea acestui vis. De obicei se așteptă până la trei ani, după ce ai plătit, ca să ți se trimită instrumentul. Eu l-am avut în opt luni, realizat chiar de Hiroshi Aoki, cel mai mare constructor de flaute din ultimii 50 ani. (în timp am devenit foarte buni prieteni; l-am cunoscut prin Sir. James Galway). Dar nu multă lume a știut la ce bijuterie cânt până nu am pornit turneele naționale organizate de Radio România Cultural – ”Flautul de aur” și Flautul fermecat”. Așa cum nimeni n-ar fi aflat de viorile Stradivarius sau Guarnieri pe care cântă violoniștii români. Cu alte cuvinte, misterul care învăluie acest instrument este inoculat de media, dar sunetul e creat de mine, așa că aura de care vorbeați în întrebare îmi aparține fiindcă, la Filarmonica ”George Enescu”, spre exemplu, cânt pe o ”tablă”, asta oferă instituția, o tablă pe care o fac să sune ca aurul. O adevărată alchimie între mine, instrument și public.
Liliana Popa:Care au fost primii profesori, pasiunile din liceu, cum ați ales flautul fermecat ? La vechii greci a cînta la dublu flaut era o parte a educației obligatorii…. Poate că nu întâmplător Socrate a ales flautul, instrumentul dăruit de zei oamenilor pentru a păstra o legătură continuă între cele două lumi. Este un instrument de sorginte divină, sufiții îl considerau o prelungire a sufletului. Prin acest instrument și prin sunetul său desăvârșit, cel mai apropiat de vocea umană, poți intra în lumea de dincolo cu sufletul curat,….Cum ați ajuns la…flaut ?
Cînd ați debutat ? De multe ori ascultăndu-vă am avut impresia unei…demonstrații extrem de subtilă si de sagace. Și totuși experimentele solitare se înscriu într-o narație unică, spectaculoasă si de o mare complexitate
Ionuț Bogdan Ștefănescu: Aveți un stil vulcanic de abordare. Întrebările curg ca o lavă. Ați citat din volumul meu, ”Vârstele flautului”, publicat la ed. Libra, în 2005, lucru care mă măgulește. Cu mențiunea că acel flaut dublu de care faceți vorbire se numește aulos și este, mai de grabă, strămoșul oboiului de astăzi. L-am pomenit în cartea mea pentru că era singura mărturie palpabilă a unui instrument de suflat din Grecia antică. Dar, fresce și basoreliefuri din acea vreme și multe legende cu zeițăți precum Atena, Artemis, Apollo și Marsyas sau Pan stau mărturie că flaute drepte și transversale au existat din timpuri străvechi.
Am intrat la Liceul de Muzică ”George Enescu” încă din clasa I, pentru a studia pianul. Apoi, când am trecut în clasa a V-a, am avut opțiunea de a alege un alt instrument. Mi-aș fi droit tare mult să cânt la trompetă sau tobe. Erau preferințe fixate de ceea ce ascultam cu precădere, adică multă muzică de jazz. Mama mea însă a ales pentru mine. Și-a droit ca eu să fac flaut din două motive: primul, pentru că flautul este un instrument solistic prin excelență, atât prin strălucirea tonului, cât și prin luxurianța repertoriului, alături de pian, vioară sau violoncel; al doilea, fiindcă este confecționat din metale prețioase ceea ce conferă intepretului o anume eleganță și prețiozitate. Uite că a avut dreptate. Am reușit să impun flautul ca instrument solistic în stagiunile românești. E chiar o realizare, ținând cont de cutumele pe care le-au stabilit secretarii muzicali din filarmonicile noastre și, implicit, de reflexele publicului de a asculta, cu precădere, doar pian, vioară și violoncel.
La școală am sudiat cu Virgil Oprițoiu, un professor care mi-a insuflat foarte multă încredere în mine. Apoi, nivelul superior de cântat l-am aprofundat cu un mare flautist al României, Virgil Frâncu. Am avut șansa să studiez cu el încă din clasa a opta până când am terminat Conservatorul. Șansele uriașe au venit însă odată cu anul 1990. Am plecat la Nissa unde am studiat cu Alain Marion, un flautist francez fantastic, șeful catedrei de flaut de la Conservatorul din Paris. Am studiat la Darmstadt limbaje contemporane, cu Pierre-Yves Artaud, apoi, la München, cu Wolfgang Schultz, cel mai important flautist vienez. În sfârșit, am ajuns în America, la Urbana-Champaign University, unde am obținut diploma de Master of Music, sub îndrumarea lui Alexander Murray. Un flautist britanic splendid. – Am fost primul musician întors în România cu o Diplomă de Master, în 1995 -. La acea Universitate au predat, pe vremuri, George Enescu și Mircea Eliade. O mândrie pentru mine. Tot acolo am fost remarcat de Sir. James Galway și cursul vieții mele flautistice s-a schimbat radical datorită lui. Mi-am schimbat complet stilul de cântat și am devenit ceea ce sunt astăzi. Parctic, sunt un om care și-a văzut visurile cu ochii, adică am studiat chiar cu idolul meu și cânt pe un flaut de aur. Nu e ușor să faci față unor astfel de minuni. Sir. Galway mi-a spus, după ce am terminat ultimul curs: ”de azi înainte reprezinți numele meu în tot ceea ce faci, în fiecare apariție scenică”. O resposabilitate enormă pe umerii mei. Mă străduiesc să păstrez acel nivel de excelență pe care maestrul îl pretinde.
Liliana Popa:Sînteți apreciat ca fiind un pedagog cu vocație, cu talent, și studenții vă privesc cu drag. Vin la concertele dvs. la Ateneu, sub semnul prețuirii dar și al magiei …..
Ionuț Bogdan Ștefănescu: Consider că, întotdeauna, profesorul trebuie să fie un model pentru discipoli pentru ca învățătura să se transmită în mod natural fiecăruia în parte. Studenții sunt diferiți, iar rolul meu este să descopăr și să modelez ce au mai bun. Le formez criterii și judecăți de valoare valabile pentru concepția artistică pe care apoi le fixez pe calapodul artistic și tehnic ținând cont de diferențele de personalitate. De aceea, studenții mei devin surprinzători în ceea ce fac. Cu alte cuvinte, le speculez talentul în mod diferit, dar fără ca ei să realizeze lucrul acesta. În plus, cursurile mele nu sunt individuale, ci colective, tocmai pentru ca ei să se asculte între ei, să aibă respect unul pentru munca celuilalt, să se obișnuiască cu audiență, să prindă curaj să se exprime muzical și verbal în fața colegilor. Numai așa devin foarte buni prieteni, se sprijine unul pe celălalt și, în plus, capătă cunoștințe despre un repertoriu cât mai vast, un deziderat greu de realizat printr-un curs izolat. De asemenea, îi sfătuiesc să citească literatură, poezie, să meargă la muzee, să asculte multă muzică în funcție de repertoriul pe care îl au de studiat. Au înțeles că multiralitatea informației despre un anumit curent artistic duce la o interpretare foarte bună.
Clasa mea de la Universitatea de Muzică din București este una de elită. Nu primesc mai mult de 10 studenți, pe care îi aleg, la admitere, cu parcimonie. E mult și așa, dar aceasta este norma stabilită pentru un profesor. Să conduci bine 10 destine, nu e ușor deloc.
Împreună cu minunații mei studenți, am reușit să încheg un ansamblu unic în România: se numește Flaut Power și toți cei 10 studenți cântă la toate mărimile de flaut, de la bas la piculină. Cu alte cuvinte, este un ansamblu care sună ca o ”orgă vie”, spectaculos de-a dreptul. Sunt foarte mândru de ei fiindcă am realizat performanțe demne de invidiat care au impulsionat compozitorii români să scrie pentru formație. Am participat până acum de două ori consecutiv la festivalul Săptămâna Internațională a Muzicii Noi unde am realizat 7 prime audiții absolute. Avem deja un repertoriu cu muzică de show cu care participăm la diverse evenimente prestigioase. Cel mai recent este cel de la Academia Română, când a fost sărbătorit academicianul Eugen Simion. A fost un success fulminat. Să nu mai vorbesc de spectacolul de la Ateneul Român în care l-am aniversat pe Grigore Leșe, unde Flaut Power a rupt inimile publicului.
De asemenea, studenților mei le organizez minimum 3-4 recitaluri anual: la Muzeul Suțu, la Cercul Militar Național, la Muzeul Enescu și la Ateneul Român. Numai așa pot ajunge flautiști profesioniști, cântând mult în public, nu doar studiind între patru pereți timp de șase ani cât durează un ciclu complet de studii la Universitate. Fac foarte mult pentru studenți, dar și satisfacțiile sunt pe măsură.
Liliana Popa:De-a lungul atâtor ani în care ați cântat, ați întreprins turnee, aveți vreo întâmplare deosebită legată de flautul dumneavoastră fermecat?
Ionuț Bogdan Ștefănescu: Sigur că am, Și încă una care s-a tot repetat, cu obstinație, și care a respectat întocmai același scenariu: mai întâi dezastrul, apoi sfârșitul fericit. Încă din primul an de flaut, adică pe la sfârșitul clasei a V-a, mama mi-a cumpărat un instrument japonez, Yamaha. Era, la acea vreme, unicul din țară. Elevii cântau, în general, pe flaute chinezești care erau o mizerie. Ei bine, în prima zi când m-am dus cu flautul la școală, îmbătat de atâta admirație a celor din jur, de parcă eu îl construisem, l-am uitat în tramvaiul cu care mă întorceam acasă. Pur și simplu visam cu ochii deschiși când am coborât și am pus mâna doar pe ghiozdan, așa cum eram obișnuit. Până atunci, flautul chinezesc stătea într-o cutie răpcigoasă pe care o ascundeam în ghiozdan. Acum însă, cel japonez avea și o mândrie de husă din piele bleumarin, așa că merita să fie văzut. Când am ajuns acasă, m-a întrebat bunica imediat cum au reacționat profesorii și colegii când au văzut minunea. Am început să turui vrute și nevrute și bunica, entuziasmată, mi-a cerut să i-l mai arăt și ei o dată, moment în care am realizat dezastrul. Ne-a stat inima amândurora. Nocorc că la acea vreme oamenii erau mult mai cinstiți sau poate mai speriați. Am găsit flautul la depoul de tramvaie. Exista un birou cu obiecte pierdute. Îl verificaseră deja, arăta ca o pușcă, ce-i drept, dar când și-au dat seama că e un instrument au fost siguri că va apărea vreun amețit de copil bine urecheat de părinți. Apoi, mult mai târziu, când deja aveam un flaut Muramatsu, de argint, țineam niște cursuri de vară la Breaza. Eram cu fiica mea într-o cofetărie când am primit un telefon de la Tudor Chirilă care venea de la Sinaia spre București. Am plătit, am luat copilul de mână și am iești să-l întâmpin pe Tudor care nu putea ghici, din mers, cofetăria unde ne aflam. Am sărit în mașina lui și duși am fost spre pensiunea unde stăteam eu. Numai când am intrat în curte mi-am dat seama că o ținusem pe Maria de mânuță și flautul rămăsese pe un scaun, în cofetărie. Ne-am întors în mare viteza, dar deja dezastrul se produsese. Vreo trei tineri intraseră după noi. Au cerut prăjituri și sucuri și până a venit chelnărița să le aducă, ei deja o întinseseră cu flautul meu. Probabil, au crezut că e o camera de luat vederi. Am plecat ca doi nebuni, eu și cu Tudor, pe stradă, să-i dibuim. Am rugat un polițist să ne ajute. La un moment dat, Tudor zărește trei tineri care mergeau cam strâns, unul lângă altul. Aveau fețe de îngerași. Eu i-am crezut când au început să vorbeaască cu voce speriată. După ce polițistul i-a lăsat să plece, Tudor s-a dus după ei și le-a mai zis câteva vorbe. S-a întors și mi-a spus: hai la hotel să bem. Până mâine sigur apare flautul. Băieții ăia l-au luat sigur și habar nu au ce au furat. Le-am explicate eu ce o să li se întâmple dacă nu-l aduc. Am băut de necaz o bună perioadă din noapte, dar dimineața, am primit telefon de la Primărie cum că flautul meu fusese găsit de un măturător pe o bancă în parc. De fapt, unul dintre acei băieți era fiul secretarei de la primărie. A primit chelfăneala cuvenită și au găsit această modalitate de a-mi înapoia instrumentul. Așadar, îi sunt dator lui Tudor Chirilă până peste cap. Același flaut, după încă un an, a dispărut iarăși: mă întorceam de la repetiție, luasem copilul de da școală și am încercat să încui mașina cu ghiozdanul în mână și încă 5 flaute, de diferite mărimi. În plus, mă aflam după o insomnia de 3 zile. Eram complet năuc. Am intrat în casă, am lâsat flautele în hol, am dus ghiozdanul în camera copilului, m-am așezat răpus pe canapea și dus am fost. M-a trezit însă un vis: lăsasem flautul pe marginea cuierului și femeia care făcea curat l-a impins fără să vrea și praf s-a făcut. Buimac m-au dus să verific, dar nici urmă de flaut. După ce l-am căutat prin toată casa, m-am dus la mașină, apoi la Poliție. Am dat declarație și polițaiul cu o voce mitocănească mi-a zis: ”da’de unde știu eu, bă, că e flautul tău”? A trebuit să le scriu celor de la Muramatsu ca să-mi trimită un act doveditor. Când Hirosfi Aoki a aflat ce am pățit, a convocat consiliul lor și, pentru prima oară în istoria firmei Muramatsu, au aprobat să-mi trimită un flaut în loc. Nu mi-a venit să cred. Ei bine, după aproximativ trei ani, am cunoscut-o pe actuala mea soție, Anca. Ea a avut ideea să dea un anunț că vrea să cumpere un flaut. A apărut un flautist, culmea îmi fusese student, care vindea chiar flautul meu. Îl cumpărase de la magazinul d-lui Bărbulescu, lângă hotelul Sheraton. Atunci am realizat ce se întâmplase de fapt: aveam în casă o tigancă care făcea curat; era extraordinar de eficiantă. O ajutam tot timpul cu bani. Jumătate din casă și-o făcuse cu banii mei. Sunt sigur că mi-a luat flautul când l-a văzut în hol și dusă a fost. De altfel, nu a mai venit de atunci. A dispărut brusc, dar l-am crezut pe bărbatul său care mi-a spus că nu o mai lasă, fiindcă are treabă multă la casa ei. Ce m-a deranjat și mai tare a fost acel fost student, Grațian Papară, care era deja angajat la Orchestra Națională Radio, prin recomandarea mea, și care a cumpărat flautul și nu a venit să-mi spună imediat. Nu exista nimeni cu un flaut Muramatsu ca al meu, în România. În plus îl văzuse, că doar studiase cu mine. Eu, prost, i-am dat și banii pe care mi-a spus că i-a plătit la magazin și am plecat, chiar a doua zi, la Tokio, la firma Muramatsu. Așa s-a întâmplat ca soția mea să găsească flautul și eu să plec în Japonia pentru două concerte. L-am înapoiat firmei care mă susținuse prin acel gest extraordinar. În orice caz, pe Grațian îl consider la fel de vinovat ca pe țigancă. Și, în sfârșit, întâmplarea cu flautul de aur s-a petrecut după un recital din cadrul turneului ”Flautul fermecat”, la Brașov. Am intrat împreună cu Anca într-un restaurant cu lumină obscură, dar cu o mâncare de senzație. Chelnerul ne-a devenit imediat prieten, ba chiar am schimbat și numerele de telefon, pentru viitoarele rezervări. Am plătit și am dat să plecăm. Lăsasem geanta cu flautul pe un scaun, lângă mine. Chelnerul a venit să ne aducă pachetul pentru acasă: niște coaste de porc și salată de varză acră. Am luat punga și am lăsat geanta. Când am ajuns în dreptul Bisericii Negre, mă sună chelnerul. Îmi imaginez că deja i s-a făcut dor de noi. El însă suna fiindcă îmi găsise geanta. Eu tot încercam să-l conving că nu e a mea până am realizat ce țin de fapt în mână. Exact în clipa aceea a apărut și el, roșu în obraji și fericit că m-a putut ajuta. Uite cum era să dau un flaut de aur pe niște coaste și varză murată.
Liliana Popa:Sînteți autorul unor rafinate poezii, o conștiință a vieții culturale și sociale de azi. Ați publicat …8 volume de versuri. Asta înseamnă o judecată sac., inteligență artistică, trăirea unui artist.
Ionuț Bogdan Ștefănescu: Într-adevăr, cel mai recent a apărut la Tracus Arte, în luna mai, 2018 – ”Semne-atingeri”. Mă mândresc cu faptul că am fost acceptat în Uniunea Scriitorilor din România, în 2012, și că Filiala de poezie București, mi-a acordat Premiul pentru cea mai bună carte de poezia a anului 2016 – ”Un vers care lasă moartea cu gura căscată”, volum publicat tot la Tracus Arte. Am debutat în 2006, cu volumul ”Despre pietre și păsări”. Apoi au urmat ”Cușca fără gratii”, ”Cuvântul de trecere”, ”Glasul sângelui”, ”Lui” și ”Strigăt înâuntru”. Am mai publicat și un volum de scenarii – ”Șase scenarii în căutarea unui regizor”- (film, TV și librete de opera) și două cărți de specialitate – ”Joc de oglinzi” și ”Vârstele flautului”, la editura Libra. Pe lânga toate acestea, am avut și pagină în revista Cultura, unde am publicat 64 de articole și interviuri cu marii noștri compozitori.
La un moment dat, prea-plinul muzicii a dus la exprimarea prin cuvânt. Este un exercițiu care mă atrage din ce în ce mai mult și mă obligă. Nu pot trăi fără muzică, dar nici fără poezie, iar sunetul cuvântului care bate aerul este fermecător. În 2019 va apărea volumul ”Zâmbet cusut”, la editura Tracus Arte, cu grafica genialului artist Mircia Dumitrescu. Ce noroc pe mine să mă bucur de prietenia unui astfel de artist. Pur și simplu, îl ador.
Liliana Popa: Cu talentul ați venit de-acasă, sau l-ați primit de la Sir James Galway, odată cu Diploma de absolvire a cursurilor sale de măiestrie ?
Ionuț Bogdan Ștefănescu: Talentul e un dar primit de la Dumnezeu prin părinți. Sunt fiul actorului Eusebiu Ștefănescu. Mama mea, Liliana Pleșa –Iacob este un om de litere, un traducător de limbă spaniolă excepțional. Așadar, am avut ce moșteni și, foarte important, am avut parte de o familie care m-a educat continuu. Este condiția esențială pentru ca telentul de orice tip să înflorească, să devină perceptibil și, mai apoi, apreciat de comunitate. Șlefuirea contiună, curiozitatea, stabilirea unor ștachete și idealuri artistice sunt esențiale în dezvoltarea unei personalități culturale.
Sir James Galway a fost un șlefuitor ideal, dar și tatăl meu prin viața artistică pe care a dus-o și în care m-a inclus încă din adolescență. Am avut parte de întâlniri esențiale cu mari oameni de cultură ai acestei țări, cu actori și regizori fenomenali. Cu mulți dintre ei am urcat pe scenă, am colaborat. De la 14 ani încoace mi s-au arătat oportunități artistice fantastice. Cu tatăl meu am realizat foarte multe spectacole de muzică și poezie. A fost o altfel de școală, plină de farmec și de joc intelectual.
Liliana Popa: V-am văzut la Ateneu, era în program și muzică românească contemporană. A fost ceva incredibil. Ați cântat la flaut, ați cântat din gură, ați dansat, ați recitat, ați dirijat. Artist complet..
Ionuț Bogdan Ștefănescu: Am mărturisit mai înainte cum m-am format. Este motivul complexității personalității mele. Pare că le fac pe toate cu ușurință și dezinvoltură, dar pentru a da această senzație, muncesc enorm. Practic, mă aflu într-o continua stare de veghe, de observație, de șlefuire, de studiu. Îmi doresc ca aparițiile mele să fie întotdeauna măcar bune, să aibă un anumit impact. Este condiția esențială pentru a rămâne în vizorul publicului. Un singur eșec te poate scoate din circuit. Gândesc întotdeauna programe atractive pentru public și caut titluri cu clenci, spre exemplu: ”Barock, ba clasic”, ”All that jazz”, ”Strigăt de ferire: Glossa”,” Recital de bisuri”, Transparentele aripi”, ”Căutarea tonului”, ”Românesc 100%”, Casic V.I.P., ”Forever BMV”, ”Flautul de aur”, ”Flautul fermecat”, ”Twenty Shades of Music” etc.. Mă asociez întotdeauna cu artiști foarte buni, o condiție esențială pentru ca rezultatul artistic să fie ținut minte.
Muzica românească nu lipsește niciodată din programele mele pentru că ador compozitorii români. Avem printre cei mai spectaculoși creatori din lume, care au marcat istoria muzicii prin lucrările lor artistice și teoretice. Mă consider un fericit al sorții fiindcă am cunoscut foarte bine ”generația de aur”, adică pe Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Tiberiu Olah și Aurel Stroe cu care am fost foarte apropiat. Le-am cântat lucrările și am lucrat cu ei. Am avut șansa unor întâlniri memorabile și cu Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu sau Radu Paladi, compozitori solizi, cu operă importantă. Cât despre compozitorii în viață, cred că i-am cântat pe toți, lucru cu care chiar mă mândresc. Anul trecut, spre exemplu, am primit un cadou extraordinar: Adrian Iorgulescu mi-a dedicat un concert de-o forță copleșitoare, pe care l-am cântat la Chișinău, București și Timișoara. Se preconizează și Festivalul ”George Enescu”, în 2019. În cei 35 de ani de când tot cânt am realizat sute de prime audiții absolute și mulți dintre compozitori mi-au dedicate piese. Sunt și protagonistul unor portrete componistice pe CD-uri pentru Carmen Petra Basacopol, Dan Voiculescu, Octavian Nemescu, Doina Rotaru, Dan Dediu și Violeta Dinescu. O șansă uriașă să ai parte, ca interpret, de asemenea creatori. Un program național care să pună în lumină creația românească este imperios necesar. Mare păcat că nu ne mândrim, în general, cu compozitorii, artiștii plastici, poeții și scriitorii, deopotrivă cu cercetătorii, medicii și matematicienii noștri. Am fi o țară de invidiat.
Liliana Popa: Societatea a evoluat, avem infractori în fruntea parlamentului și guvernului. Cum e acum, lumea academică a ținut pasul, a coborât și ea ștacheta?
Ionuț Bogdan Ștefănescu: Lumea academică nu are nicio legătură cu infracționalitatea celor care au fost desemnați să conducă țara. Păcătuiesc cu bună știință și vor răspunde cândva. Există însă un anumit tip de păcat academic, bunăoară atunci când se conferă un titlu de Doctor, pentru o lucare în care s-a plagiat sau care nu are un suport teoretic serios. Uscături există în orice domeniu. Dacă sistemul ar fi unul viguros, așezat pe baze trainice, atunci oportuniștii și doctorii de mucava ar dispărea din peisajul academic. Niciun student nu-și dorește dascăli anoști, slab pregătiți. În străinătate, profesorii care nu au cereri pentru clasa lor sunt eliminați, la orice vârstă. La noi, rămân orice ar fi. Se perpetuează astfel o anumită mediocritate, lucru care ar putea fi considerat chiar o infracține, dacă, ani la rândul, rezultatele lasă de dorit și se distrug generații întregi de tineri.
Liliana Popa:Ce e muzica, domnule Ionuț Bogdan Ștefănescu?
Ionuț Bogdan Ștefănescu: Muzica este arta fără de care nimeni nu poate trăi. Imaginați-vă o singură zi în care nu ascultați muzică. Este imposibil. Muzica ne însoțește peste tot, fără să ne dăm seama: în mașina personală, în mijloacele de transport în comun, în holurile hotelurilor, chiar și în lifturi, în magazine și restaurant, acasă, la nunți și înmormântări. Telefoanele mobile devin atractive și prin varietatea soneriilor. Așadar, poate nu realizăm că ascultăm muzică în mod involuntar, dar dacă am trăi o perioadă scurtă fără sunete muzicale, ne-am isteriza complet, ne-am dezumaniza, ne-am stinge, pur și simplu. Însă, nu contenesc să spun, de câte ori mi se pune această întrebare, că definiția ideală a fost data de poetul nostru ”nepereche”, Nichita Stănescu: ”Muzica este răspunsul căruia nu i s-a pus nicio întrebare mai ‘nainte”.