Natura-și suna podoaba în libertatea-i nedisimulată, aruncând pe poteci dalbe flori, și-și mătura-n vânt miresme proaspete de mărțișor, strigând lumii întregi: Iubiți-mă cumpătat și măsurați-vă pașii ca și când v-ați privi continuu în oglindă, iar imaginea proiectată v-ar aduce câștig de cauză; nu-mi furați și nu-mi murdăriți podoaba, căci e tot ceea ce aveți mai de preț, iar nesocotința va aduce prejudiciu tuturora, mai ales urmașilor voștri, iar cine nu privește și-n perspectivă trăiește amorf și periculos.
La colțul casei, adie caisul lui Tase, vechi cizmar și singurul rămas din câți au fost, și-și pleacă crengile peste modestul său atelier, făcut din paiantă în urmă cu peste treizeci de ani, odată cu cele trei camere, în care-și duce traiul cu nevastă-sa, o blondă spălăcită, cu ochi mici, duși în fundul capului, cu picioare subțiri ca două lujere defoliate și lovite de copitele animalelor, ce cară după ele un trup disproporționat, cu șolduri mari și brațe lungi, bălăbănind în toate părțile când merge, făcut parcă să respingă mai mult, decât să atragă.
Dar Tase nu face nazuri și-i zâmbește larg ori de câte ori îi apare în prag, întrebându-l dacă n-are cumva trebuință de ceva, ca el să nu-și piardă vremea ridicându-se din scaun din te miri ce. Grijulie peste măsură, Despina se mișcă de parcă tot fuge, cu privirea plecată de ai zice că a pierdut ceva și nu-ncetează a căuta, apare și dispare ca o nălucă, iar mâinile nu-i stau o clipă, trebăluiesc întruna, căci ziua trece la iuțeală, iar lucrul nu trebuie amânat.
Așa învățase de la mă-sa, să fie harnică și supusă, căci omul harnic și supus are cătare, chiar dacă nu-i ”cadră” și de foame n-o să moară, ba mai mult, o să aibă și ceva pus deoparte. Se măritase cu Tase într-o doară, nici ea nu crezuse că va mânca zeci de saci de sare laolaltă cu el, fecior de neam bun, râvnit de mândrele din sat și împrejurimi, chipeș și bun meseriaș. Avea neveste pe alese, le făgăduia luna de pe cer și le crea speranțe, făcându-le să nu pună geană peste geană nopți întregi, iar el râdea în sine lui, căci muiere frumoasă pentru casă nu cuteza a gândi vreodată că va avea. Le privea cu drag și mi le gâdila pe toate părțile, le fura câte-o hârjoană, determinându-le să chicotească-n draci, iar el să-și vadă de-ale lui, apoi să se scuture ca un cocoș țanțoș și să dispară la iuțeală, de n-ai fi zis că-n locul cela a fost și el vreodată.
Și-ntr-o zi de joi, pe la amurg, când umbrele se joacă de-a v-ați ascuns prin frunzișul rar al toamnei, se-ntorcea Despina de la mătușă-sa, din satul vecin, ducând după sine un val de lână, numai bună de tors; mergea agale, de n-ai fi zis că se-ntunecă, cu capul în pământ, după cum îi era datul, tăcută, dar senină. Mult nu mai avea până să intre în sat, să fi fost vreo 500 de metri, când Tase o ajunse din urmă.
-Da’ ce faci, Despină hăi, nu ți-e grea legătura aia, ești slabă ca vai de tine și te încumeți la așa drum?
Despina de-abia ridică privirea și răspunse răspicat:
–D-apoi, altă treabă n-ai, băiete, decât să-ți faci vorba cu fete ca mine, cată-ți de drum, eu am legea mea, nu ești tu de teapa mea!
Cum Tase nu era învățat cu astfel de răspunsuri, se opri în loc, o privi mai cu băgare de seamă și se gândi o clipă dacă se merită să lege mai departe vorba cu ea ori nu. Cum adică, el nu era de ea sau invers, ea nu era de el? Oricum ar fi luat-o în seara aia, ceva nu funcționa cum trebuia, simțea o chemare nebună, altfel decât până atunci, așa încât se așeză în fața Despinei, o sili să lase legătura jos, o apucă de umeri, o zgâlțâi ușor și-i spuse aspru:
-Nu calci tu prin fața mea și nici vorba să nu-mi întorci, căci dacă mă pun cu tine, teafără acasă n-ai să ajungi!
-Nu cu mine să te pui, Tase, ci cu mintea mea, și-atunci om mai vedea, încearcă numa’! zise ea, în timp ce mâinile ei vânjoase apucaseră valul de lână, îl ridică în aer, așezându-l pe umeri și porni la drum.
Ațâțat, Tase făcu un pas, dădu să mai spună ceva, după care se opri locului și-ngăimă: Afurisită muiere, n-ai zice că e în stare de-așa ceva și parcă… nici așa urâtă nu este, cum îi merge vestea, mai bine s-o las în plata Domnului, vorba bătrânului meu, de ce să mă leg la cap singur, tocmai cu Despina?! … Și totuși… parcă nu-i atât de urâtă!
Cu toată împotrivirea părinților, din seara aceea Tase nu și-a mai luat gândul de la Despina, până în ziua în care a făcut-o nevasta lui și de-atunci toată viața. Nu se-nșelase și asta îl satisfăcea, căci femeia lui avea ceva ce n-avusese niciuna până la ea, iar trupul ei, cu miros de busuioc, se unea cu mintea-i ageră și hărnicia-i excesivă și-mpreună au făcut din el bărbatul cel mai fericit.
-A-nflorit caisul, Tase, și-a-nceput a ninge din el, trece vremea! zise femeia, în timp ce se sprijini de tocul ușii, vârând o mână în sân, iar cealaltă la obraz.
Bărbatul ridică privirea spre femeia lui, lăsă botina din mână și zise:
-A-nflorit, Despină, și-o rodi după cum am rodit și noi, dar… ia vin’ tu o țâră lângă mine, căci vreme de lucru mai e, dar de iubit… mai rar!
Și-nvățase femeia, tot de la mă-sa, ca niciodată să nu-ntoarcă spatele bărbatului său și singură nu va fi în veci.
-Știi tu, Pină, căci așa o dezmierda din când în când, iar ei tare mult îi plăcea și-așa îi afla pornirea, îți amintești tu seara aia… și-acum trăim o altă primăvară, iar caisul ne ninge și ninși ni-s anii noștri…
Femeia tăcu și se lăsă ușoară pe genunchii lui, iar el căuta de zor locul pe care ea-l încălzise și mai mult, de cum apăruse în prag.
O adiere de primăvară, și-ncă una, iar petalele albe ale caisului pătrundeau curioase prin ușa întredeschisă a cizmarului, făcându-se părtașe la clipele de iubire ale celor doi, iar aroma lor se amesteca provocator cu mirosul de busuioc.
… Nu-i frumos, ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie, iar când te-ntrebi de ce iubești, deja nu iubești!
Autor, Angela Burtea