Mi-e dor de vremea cea „incultă”
Pe când eram în Satul meu
Plin de-Adevăr și zarvă multă
Între pământ și Dumnezeu!
Mi-e dor de viața sănătoasă
Copil pe miriști alergând,
Prin iarba gata pentru coasă,
Flăcău de dragoste flămând!
Mi-e dor de Casa părintească,
Cea cu pridvorul plin de soare,
De-o Mamă să mă dojenească,
Acolo-n murmur de izvoare,
Să pescuiesc iar prin băltoace,
Ori pe Vâlceaua fără soț,
Mi-e dor așa de-o sfântă pace,
Mi-e dor și de vecinii toți…
Pe lumea, parcă blestemată,
Cu boli ce nu-și mai găsesc leac,
Mi-e dor să mă mai nasc odată,
Dar singur, Doamne, cum să fac?
Nicolae Nicoară-Horia