Istoria anului 1916 găsea România în fața unor decizii majore, cu o situație internațională caracterizată prin mari încleștări de forțe umane, determinate de izbucnirea Primului Război Mondial.
În societatea românească, pe timpul celor doi ani de neutralitate, 1914-1916, au avut loc dezbateri foarte agitate, antrenând casa regală, dar și lumea politică, cuprinsă în parlament și guvern.
La 21 iulie/3 august 1914 avea loc la Sinaia Consiliul de Coroană, la care au participat Carol I, prințul Ferdinand I, membri ai guvernului și partidelor politice. La acest consiliu trebuia să se decidă dacă Regatul României va adera la Antanta, la Tripla Alianță sau va păstra neutralitatea. Decizia majorității a fost de păstrare a neutralității temporare, astfel încât România să aibă timp să-și pregătească armata.
Catalizatorul în limpezirea viziunii asupra avantajelor intrării României în război, a fost regele Ferdinand I, care s-a autointitulat în primul rând rege al poporului român și astfel s-a hotărât intrarea României în război, alături de țările aliate din Antanta.
În august 1916, România primea un ultimatum de a decide dacă dorește să se alăture Antantei, „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român a acceptat să intre în război, deși situația de pe fronturile de luptă nu era dintre cele mai bune.
De fapt cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici și militari români în jocurile pe care le făcea Rusia pe plan internațional..
România și-a negociat cu grijă condițiile pentru intrarea în război de partea Aliaților. Astfel, Bucureștiul cerea recunoașterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei.
Și astfel România intra în Marele Război pentru Reîntregirea neamului românesc.
În acea zi de Sfântă – Mărie, 15 august 1916, România întreagă a auzit cuvântul de îndemn la datorie, de însuflețire a regelui Ferdinand:
„De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și de pe plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în virtuțile, în vitejia noastră, stă putința de a le da dreptul, ca într-o Românie întregită și liberă, de la Tisa până la Mare, să propășească în pace, potrivit destinelor și aspirațiunilor gintei noastre.
ROMÂNI!
Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen răsboiu, pornim în luptă cu avântul puternic al unui popor, care are credința neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti glorioasele roade ale izbândei.
Cu Dumnezeu înainte!”
În aceste condiții își face apariția în teatrul de război un mare lider militar: generalul Ioan Dragalina.
Generalul Dragalina provenea dintr-o familie cu tradiţie militară, tatăl său fiind ofiţer al armatei austriece, iar în anul 1887 a demisionat din armata imperială şi a fost primit în armata regală română, unde a evoluat în cariera militară pas cu pas.
După intrarea României în Primul Război Mondial, în noaptea de 14-15 august 1916, şi trecerea Carpaţilor – la începutul lunii octombrie, armata română s-a trezit că trebuie să apere cu înverşunare fiecare palmă de pământ din trecătorile munţilor.
La vremea respectivă, regele Ferdinand a luat mai multe decizii la comanda unor mari unități; l-a destituit pe generalul Culcer, iar în locul acestuia a fost numit la comanda Armatei I generalul Ioan Dragalina.
Pe Valea Jiului, dispozitivele conduse de generalul Dragalina erau pregătite începând cu 10 octombrie 1916 să reziste masivului asalt al trupelor duşmane.
Strategia gândită de general în Valea Jiului a dat roade în prima fază, dar în luna noiembrie 1916 valul oştilor duşmane a spulberat orice rezistenţă românească în zonă, apoi în întreaga Muntenie, până la stabilizarea frontului din sudul Moldovei.
Strategia generalului Ioan Dragalina, numit comandant al Diviziei I de Infanterie, ce apăra frontiera de vest a țării, a fost de a ocupa şi fortifica înălţimile munţilor, pentru a nu risca o confruntare pe teren deschis având în vedere superioritatea numerică şi tehnică a duşmanului. Divizia sa a luptat vitejeşte şi, după ce au atacat în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda sa au reușit să ocupe culmile muntoase şi să stopeze ofensiva inamică până la începutul lui octombrie.
Situaţia devine disperată atunci când inamicul străpunge apărarea română prin trecătorile Vulcan și Lainici.
Generalul scria în carnetul său personal: „Câte și câte idei negre nu mi-au trecut prin cap, tulburându-mi mintea. Capul sus, Dragalina! Nu te lăsa sclavul gândurilor rele. Cu trupe multe oricine știe să lupte. Arată că știi și cu puține să faci mult. Încrede-te în Dumnezeul părinților tăi și în steaua ta ce întotdeauna te-a luminat. Doamne, fii cu mine!”
Însă înainte de acest lucru, o inspecţie a sa din 12 octombrie 1916 în zona înaintată a trecătorii, în dreptul mânăstirii Lainici, s-a sfârşit tragic pentru acesta.
Rănit într-un schimb de focuri , generalul Dragalina, împreună cu şoferul şi doi ofiţeri s-au deplasat în Valea Jiului, pentru a se întâlni cu comandanţii aflaţi în primele linii. La întoarcere, maşina în care se afla generalul a fost surprinsă într-un schimb de focuri, iar două gloanţe l-au atins în braţ şi omoplat.
Ofiţerul a fost transportat de urgenţă la postul sanitar, pentru bandajarea rănii, iar ulterior dus la spital, la Târgu Jiu şi Craiova, unde medicii au găsit ca soluţie amputarea braţului.
Pentru că medicii au ezitat în efectuarea operaţiei, generalul a fost urcat în tren, din ordin al Marelui Cartier General, şi transportat la Spitalul Militar de la Palatul Regal din Bucureşti, unde ajunge pe 13 octombrie.
Prea târziu însă, pentru că rana i s-a infectat. Aflat încă în viaţă, pe patul de spital, generalul a fost vizitat de Regele Ferdinand I al României, care i-a conferit importanta distincţie reprezentată de Ordinul Mihai Viteazul.
Fiind internat, Generalul l-a întrebat pe medic: „Dar ia spune doctore, cum aș putea fi vindecat mai repede, pentru a mă întoarce în luptă, păstrându-mi braţul sau tăindu-l?” „Prin amputarea braţului vindecarea ar fi mai grabnică”, răspunde medicul. „Ei bine, taie-l doctore, o să-mi ajungă şi un singur braţ.”
Transferul pacientului şi venirea greoaie a medicilor au întârziat aşa de mult intervenţia, astfel încât nu s-au mai putut împiedica infecţia şi moartea generalului în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1916.
Învingătorul de pe Valea Jiului a închis ochii pentru vecie. Rănile pricinuite de duşman au putut învenina sângele acesta nobil şi preţios.
Generalul Dragalina rămâne unul din comandanții glorioşi ai rezistenţei în Carpaţi. De mintea, iscusinţa şi bravura sa s-au zdrobit legiunile teutone pe Valea Jiului.
Pe patul spitalului, în durerile rănii, el a mai continuat comanda victoriei, urmărind pe inamicul învins. Testamentul lui va fi executat: duşmanul nu va trece Carpaţii.
După ce Generalul a fost rănit în inspecţia pe front, totuşi, planul său de operații a fost continuat şi dus la îndeplinire de către colonelul Ioan Anastasiu, ceea ce a făcut ca, după alte trei zile de lupte înverșunate, trupele germane să fie respinse dincolo de fosta frontieră.
Viteazul general se afla în spitalul din palatul regal unde era şi fiul său rănit, căpitanul Dragalina. Rănit la mână şi la umăr, generalul Dragalina a trebuit să sufere operaţia amputării braţului, operaţie făcută de dr. Toma Ionescu şi doamna dr. Reiner. Starea bolnavului mergea spre bine, doctorii Danielopol şi Mămulea îl vedeau şi îl îngrijeau în fiecare zi. Cu toate îngrijirile devotate ce i s-au dat, starea sănătății sale s-a înrăutățit brusc, generalul Dragalina a încetând din viaţă.
Soţia sa, fiii şi fiicele sale care nu se mai dezlipeau de lângă patul soţului şi tatălui lor, au asistat împietriți de durere la ultimele lui momente, în vreme ce Regele aştepta palid lângă uşă.
Simțindu-și sfârșitul aproape, este împărtășit și i se adresează lui Corneliu: „Îndreaptă-mă cu fața spre Banat. Tu să le spui că am murit cu ei în gând!”
Corpul a fost aşezat pe un catafalc improvizat până ce va fi transportat la Biserica Albă din București.
Generalul Ioan Dragalina se stingea din viață la vârsta de 56 de ani, scriind o pagină de eroism care nu se va şterge niciodată din istoria şi memoria noastră.
Învingătorul de la Jiu poate dormi liniştit somnul celor bravi.
Marele istoric Nicolae Iorga (care îi dedică Generalului pagini în valoroasele sale cărţi de istorie) a spus, în discursul rostit la funeraliile eroului: „Generalul care a apărat cu mintea lui de cugetător, cu energia lui de soldat și cu calda lui inimă de bănățean Oltenia, nu mai este! (…) Cu pietate fiecare va privi ultimul lui drum între noi. Căci lacrimile le-am isprăvit! Dar mâine, când Banatul lui părintesc va fi carne din trupul României biruitoare, când colo departe-n Caransebeș va flutura steagul supt care el și-a vărsat sângele, vom ridica pe locul unde el a fost dăruit neamului statuie de bronz întru pomenirea curatei figuri de erou care se ascunde acum vederilor noastre.”
A consemnat,
Col(r)dr. ing. Constantin AVĂDANEI
Președintele Grupului de Inițiativă „Centenar-Marea Unire-Alba Iulia-2018”
