din 86.400 de secunde,
câte are o zi,
tu îmi locuiești 86.402…
cu două mai mult, fiindcă îmi treci hotarele răsăriturilor și apusurilor
ca și cum ai fi soarele care ostenește toată ziua pe cer,
locul lui de muncă,
iar seara, când liniștea se aude cel mai bine, se dăruiește, întreg, lunii,
transformând-o în soare
sub acoperire…
din 1440 de minute,
câte are o zi,
tu îmi locuiești 1442…
cu două mai mult, fiindcă, asemeni unei Șeherezade,
știi prea bine să îți înveți cuvintele să se rotească împrejurul meu,
să creeze labirinturi din înțelesuri și răstălmăciri;
știi cum să îți înveți gândurile să nu-și termine niciodată ideea,
convins că fascinația
mă va ține locului până voi prinde rădăcini, devenind pe de-a-ntregul copac…
un arbore cu rădăcini în sufletul tău…
din 24 de ore,
câte are o zi,
tu îmi locuiești 26…
cu două mai mult, cam cât durează prefacerea dintr-o eră în alta…
fiindcă, știm amândoi, nu e chiar atât de ușor să lucrezi cu aluatul dospit al vremii –
ori crește prea repede, ori prea încet, iar zilele nu seamănă între ele
din simplul motiv al depărtării lor pe axa timpului:
când prea devreme, când spre amurg…
așază-te confortabil pe un petic verde de timp și privește
clipele, jonglând cu merele acelea de aur
râvnite încă de la Adam și Eva!…