Într-o lume tot mai greu de îndurat, de ne însingurate însingurări, virusate, retoricele întrebări încep să ne dea târcoale și să nu mai plece…Ieri la Muzeul Național al Țăranului Român, a apărut Ecaterina Petrescu Botoncea, cu fața strălucind de bucuria unei cărți nou apărute, străluminată parcă de florilegiul adus în dar…Mă uitam cu câtă însuflețire vorbea și mă miram de rezonanța cuvintelor alese care mă făceau să îmi aud bătăile inimii. Citisem un volum de proză scurtă chiar de Înviere scris de Ecaterina Petrescu Botoncea, povestiri atât de vii încât m-au făcut să plâng și să râd, povestirile nopților de gardă din spitalul de la Târgoviște, apoi romanele și câteva eseuri. Nu îți trebuie mult pentru a realiza că are inteligență artistică, că e dăruită cu har, că este o scriitoare adevărată, de mare anvergură. Îmi asum cuvintele pentru că zgârcită fiind în epitete ornamente, unii mă ocolesc.
Volumul de poeme „Te întrebi cine sunt…” se deschide precum floarea de crin, cu Trinitatea parfumând aerul, cu poemele peregrinului poet, medic prin viața asta pământeană, părăsind ontologicul pentru a transcende dincolo fiorul hotarelor cu o siguranță și o eleganță ce se regăsesc într-o alteritate devenită gnoseologică în scrierile sale. Ecaterina Petrescu Botoncea transcende realitatea impusă a zilei și ajunge într-o reverie reflexivă asupra ființei himerice care este până la urmă omul, într-o întoarcere inițiatică. Interogațiilor aproape permanente le răspunde conștientizând de unde vine – dintr-un calendar pe stil vechi – în timp ce mama pregătea aluatul …de lut într-o copaie de frasin. Imaginea plastică este atît de clară încît și un copil o vizualizează cu ochii minții. Și totuși importanța mamei e atât de mare și atât de apropiată de înalt pentru că știa că plămădește din acel Lut. Bucuria acelei revelații de demult, cu mâinile pline de îmbrățișarea cerului, pășind din nor în nor, în călătoria ființei înspre neființă….când joacă zânele lunatice înainte de adormirea pruncilor, când din scorburi ies pitici încălțați în ciuboțica cucului, iar Ea, poeta, desculță…”doar cu himerele și râsul meu, care îți hohotește mereu la fereastră, sunt iarba de sub zăpadă”
Și asta am scris după primul poem, v-am convins ?
Răsfoind mai departe volumul Ecaterina Petrescu Botoncea constat că este un dialog cu natura sub toate formele ei, cu pământul, cu oamenii dar mai ales cu Dumnezeu. Pare o transfigurare a tot ceea ce există în jur – o strigare a pământului către cer căutare de adevăr dincolo de forme uimire sunt, inimă purtată de vânt rază de spaimă și abur sînt rană și vindecare lup și miel în același timp curg pe coline și mă preschimb în anotimpuri tăcere pot fi dar și fulger odată voi fi apa clară a unei zăpezitopindu-mă în Tine….deschide-mi porțile și vei vedea !Nenumărate vieți și morți sunt un suspin al Universului ploi de sfinți și de călugări îmi lipesc hainele de trup călătorie printre demoni și îngeri sunt sete sunt pentru tine apă și hrană poveste rostită prin tăcere despre iluzii ți împlinitori…
Accentele fluide ale gândului ce par a curge într-o rugă au aromele timpului și sunt rostite către universul tot, către Dumnezeu, cu acuratețea și simplitatea gânditorului ce înțelege și se înclină în fața vieții și a morții, în fața stihiilor și a luminii…Lumina când nimeni nu o ascultă nu o vede, nu o știe decât amurgindu-se pentru a deveni apoi, dimineață….
Te întrebi cine sunt ?un fenomen, care nu poate fi rostit decât în genunchi în fața unui altar cu pânză albă de casă și împodobit cu cine sunt o Ființă din Marea Ființă care se numește Tu, Eu, Dumnezeu…Nu e doar oglinda unei stări de spirit, e interpretarea în fața lumii întregi a ceea ce suntem, cu toții. Mai mult de atât realitatea (de fapt sub textul realului) transcende ca într-o încercare de regăsire a unui paradis ca alternativă a unei lumi pe care n o mai putem înțelege…..
Motto-ull cărții este un citat, o rugăciune a poetului Lucian Blaga „O singură rugăminte am, Doamne, să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit de mine însumi”.Ales nu la întâmplare de cea care iubește „toate mișcările astrale, chimia Lunii, toate începuturile ușor să iubești cu ceea ce nu poate fi văzut nici rostit, nici simțit dar mi-a fost greu când am devenit trup lut rostogolit de ape bătut de furtuni și modelat în simțuri și cuvinte atât de greu de strunit roibi albi care îmi cară în tropotul lor singurătatea dureroasă a ecoului….”
Acea chimie o simțea și Blaga, cel care asculta tăcerea și auzea izbindu-se de geamuri razele de Lună în liniștea din juru-i. Dar întoarcerea poetei este tot spre Domnul, urcând spre El, „aidoma sevei copacilor spre cer….”Trecerea la realitate o face firesc, ca orice scriitor adevărat, se identifică, se simte o planetă albastră, își asumă toate împlinirile, uitările, neputințele, eșecurile, umanității, dar „visând-se mereu în lumină” ! Ecaterina Petrescu Botoncea reface Drumul Crucii – Via Dolorosa, ascultă pe malul Mării Galileei și urcă pe dealul Golgotei, rostind printre emoții „Te iubesc…”
Liliana Popa,
10 noiembrie 2020