PRIN FOILE ARĂMII
Hai să înotăm prin foile arămii de castan
rătăcit prin poveşti
să ne lăsăm împuşcaţi cu dulcele-i fruct
crescut într-un verde obuz
şi răniţi de atâta joacă să înoptăm pe perne de muşchi
să visăm cum pomii, în nopţi cu lună de-argint,
erau cerbi tineri cu stele în frunte
şi la izvoarele tăcerii se alăptau cu mustul din ierburi.
Hai să rătăcim prin vise, feți frumoşi şi zâne să fim,
să ne copilărim prin noianul de zile trăite
să ne iubim îngereşte
şi lacrima să o preschimbăm într-un iaz de cleştar
unde nuferi timizi îşi găsesc un cuibar.
Hai să ne întindem sufletul pe franghiile de aur
ale toamnei ce încă mai hălăduie pe afară
şi să ne uscăm durerile cu mugurii unui surâs de copil
viața e aici şi acum pe acest anost meleag
unde tălpile atâtori străbuni au bătătorit drumul
cu umbletul lor şi cu visul au şlefuit Calea Lactee.
Haide, hai, deschide fereastrele casei ce o adăposteşti
înlauntru-ţişi lasă castanii să arunce în tine
cu fructu-i rotund cum un glob pământesc
OCHI VAGABOND
Frunzele toamnei răvăşite în parc
Amintirile verii gătite cu frac
Tăceri adâncite în ochi vagabond
În acelaşi cadențat ritmic rond
Blond blândele inimi din păpădii
Au uitat zborul din roşe chindii
Doar frunze şi frunze în arse cenuşi
Zăcute zăcânde-n vitrine păpuşi
Uşi infinite deschise se-nchid
Ca într-un scrânciob ce saltă împins
Mâini nevazute din stins anotimp
În grabă trecute ca un suflu irump
Recile lacrimi ale toamnei pe foi
Numai căldura din arborii goi
Ce-şi cată în ceruri veşmintele moi
Şi el, vetustul, poetul, pe contorte alei
Paşi-şi îneacă prin ale toamnelor ploi….
PASĂRE CĂLĂTOARE
Cât de mult timp mi-a trebuit sa învăţ
zborul tău, pasăre să mă avânt în înalturi
să călătoresc cu îngerii în lumină
să le ascut glasurile în cea grădină dincolo de nori
ca în zori să-mi adăp sufletul cu
lacrimile de rouă ale florilor.
Cât de multă lumină trebuie să adun
pe aripile-mi rănite de arsura dorului de acel
tărâm promis din care izgonit am atâta nevoie?
Pasăre pasăre vino tu, în lumină,
arată-mi măiestritu – ți zbor
învață-mă cântul tău ce înveşniceşte
răsăritul soarelui ce slăveşte tăinuita lună.
Pasare din inima-mi preaplină
fă izvor susurator de apă cristalină
cuvintele-mi toate le spele de vină
şi talpile de drum însângerate oblojească – le
în tandră imbrațişare în lină sărutare
pasăre călătoare dulce copilă din a cerului grădină
zbora-n în cea lumină adă-mi înapoi
timpul cel fărā de vină
punți de lumină clădeşte
între umila-mi inimă şi inima celestă.
Pasăre pasăre pasăre cât mai e timp
zborul tău mă învață.
ROCHIA DE HÂRTIE
În pieirea clipei rochii de hârtie
mi-am croit
desenate cu caligrafia lui a şi a lui f
şi a lui ics si y grec
cine şi-ar fi imaginat că în acest tramonto de lume
voi fi eu, Cenuşăreasa îmbrăcată în origami
şi voi defila pe podiumul de canava
al galeriei cu egrete şi vulturi
că sunt eu, o parte din copacul, din frunza
ce a zămislit această coală de hârtie
din care mi-am clădit volane şi funde şi flori
înălţându-mă până la sufletul copilariei.
Rochii de hârtie peste întregul tău trup,
timpule ce trăiai în mine captiv
ce marşăluiai deodată cu inima-mi neobosită spre soare
îţi puneam nume, te împodobeam cu sunetul
fiecarei litere şi chip îţi dădeam
ca să-mi însoreşti galeria.
Ce frumos, faldurile rochiei de hârtie, foşneau
îmi alungeam paşii şi ea îmi cânta
din frunza codrului în care crescuse
mâini înflorite a emoţie o răsfirau
în văzul luminii tremurătoare priviri
îi sărutau literele
despuind de pe trupul tău, timpule acea caligrafie
a literei a şi f şi ics şi y grec.
Mi-ai dăruit o rochie de hârtie timpule
IA-ŢI IUBIREA CU TINE
Într-o zi porţile lumii s-au închis
două guri ce se sărutau frenetic fost-au împietrite
două braţe ce se strângeau inel
peste mijlocul lui sau al ei au căzut
durute ca nişte răni ale timpului atât de perfid.
Ia-ţi viaţa în braţe şi vindec-o de visare
prin tranşee câinii frigului ce bântuie
plâng îndurerându-ne pruncii.
Miroase a-noptare şi-a ceţuri amare
ia-ţi casa şi du-o acasă
nu, nu mai e destul loc nici în temple
şi nici în vremea ce vine.
Ia-ţi râsul şi plânsul zăvoreşte-le
în peştera adâncă din sufletul tău
este anotimpul tăcerii, al noului ev
şi-a răstignirii în sine.
În ziua aceea a mirare a-nceput să plouă
cuvintele nerostite mureau
de dorul cuvintelor tale
buzele-mi livide sângerau semne exclamative
a sărutul nedat de pe buzele tale
şuviţe de lună se scurgeau pe sub uşi
zidurile burgului tot mai înalte creşteau
întemniţau nepăsătoare inima-mi
tot mai de piatră.
Ia-ţi inima în braţe
fii tu însuţi rădăcină, frunză, lumină
începi de aici, de pe această stradă
masca sa-ţi lepezi şi spaima
fii tu sărutul şi îmbrăţişarea
şi umbra desculţă ce umblă prin marea
istoriei răstălmăcind toate izvoarele
din care lumea îşi spală obrazul.
Ia-ţi văzul cu tine afară în văz
despieptănă-i toate drumurile încâlcite
în sprânceana timpului
abia în ziua aceea porţile lumii ca nişte braţe
se vor deschide să primească cuvântul
sărutul a două buze ce au fost împietrite.
Ia-ţi iubirea cu tine.