Reîntîlnirea cu tatăl meu,Ioan Avadanei,este o Aventură spirituală,în anul invrajbirii noastre,însă,trecut prin foarte multe experiențe/valențe,mi-a devenit,revederea manuscrisului,ca o aură,care mă învăluie în jur,ca o personalitate umană după chip,umană după vorbe. Reinviu în acest cuvant iarăși chipuri ca și când mama este aproape și rostește vorbe despre tatăl ,cel plecat .Pentru noi! Cei cinci frați.
În Manuscrisul devenit volum, istoria nu a șters nicio etapă. Născut spre a deveni Legendă, Ioan Avădanei ,legitimitatea, acum,îi este conjuncturală .Noua carte conține o realitate creată intr-o altă realitate. Prin file de istorie epocală, cartea conține multă trăire. Umană. Sunt ca fiu, un urmaș al unui tată, înfășurat in trei mantale :partid, colectivizare și familie.(aceasta din urmă urcând/urmând idealul muntelui numit Viață).
Din scris, însoțit parcă de gesturi ,prima impresie reiese că tatăl, Ioan Avădanei ,avea o forță vitală și o implicare, exlusa fiind eșuarea prin buna ordonare a rândurilor (chiar dacă unele sincope îi marcau o șubrezenie a sănătății ).Filiera sa idilic-rurală se regăsește azi in filele acestei a doua cărți, care pentru noi, cei de azi ne amintesc de feliile de pâine servite cu îmbieri de părinte.
Amintirile tatălui sunt și amintirile fiului(ale copiilor săi)iar din funcțiile pe care le-a prestat se vede cu claritate că nu era un controlor ci un priceput și ne amnezic implicat în toate segmentele muncii.I oan Avădanei nu se năclăia în nespus-nevăzute ci era la curent cu toate evenimentele(pe care le percepea intr-un anume stil, propriu ).Crescut intre voievozi, deloc măgulitor și mai degrabă parte a unei filozofii proprii, Ioan Avădanei devine, el însuși parte a timpului. Propriu!.Care nu ar putea fi șters din istorie nici astăzi.
Intensitatea și vibrațiile autobiografice rezidă din afirmațiile pe care le regăsim ascunse în timp și în rânduri.
„Eu mă bizuiam pe adevăr și nu am făcut niciun fel de politică în trecut și ca dovadă nu am fost găsit înscris în evidența Arhivelor Statului.”
Ne dominator și neinsistent, tatăl meu, Ioan Avădanei, își folosește limbajul cu eleganță, netroglodind un trecut care, acum, luce și străluce în alt volum de Amintiri.
„Toate întâmplările mi-au stricat curajul,am hotărât să nu mă duc la serviciu. Am lucrat vreo 2 săptămâni la treburile de acasă, am stat până la hramul de Sf.Neculai. Se vorbea de pregătirea obligatorie la unitățile militare unde aparțineam.”
Acum, când tatăl meu a devenit o umbră, în calitate de coordonator al prezentului volum, cuvintele,deși par a curge In memoriam, ele devin neîncăpătoare în file de carte.
Cartea aceasta pune preț și are preț. Din conținut se va desprinde nu evadarea din istoria pecerist-comunistă (care în prezent ar produce rumori)sau din banalul cotidian al muncii la Colectiv ci va îndemna la o lectură cu un mare consum(la propriu și la figurat).Probabil,pentru unii va însemna literatură de consum ,însă, în istorie, faptele decurg în mod cronologic și nu anapoda.
Vă veți întreba,iar,de ce un fiu, ofițer de carieră,a hotărât a scoate la liman al doilea Caiet de Amintiri aparținând tatălui, Ioan Avadanei. Ca și în alte dăți,am să răspund ferm: Dragostea!De neam, de patrie și de familie!
„Era nevoie ca satul nostru să se organizeze după cerințele situației „.
Iată cum, urmând spusele tatălui atunci, ca un îndemn, era /este acum nevoie să reașez în cripta memoriei, calitățile și migala de care a dat dovadă, Ioan Avadanei, tatăl meu.
Prin parcurgerea acestui volum, cititorii vor reașeza nu numai istoria pe locul cerut ci se vor reașeza ,moral, pe locul străbunilor. Istoria nu se învață „pe sărite „,precum Tabla înmulțirii sau a împărțirii, ci, așa cum a gândit-o,simplu ,și tatăl meu.,adică pas cu pas,indiferent de democrație sau libertate în exprimare.
Cartea de față nu este nici pe departe un fotojurnal ci a fost consultată din manuscris in Anul tuturor apocalipselor.Clădită și carmuita în stil oral readuce(oarecum) și tema războiului,care a făcut obiectul precedentului volum :”Începutul anului 1945 m-a prins pe drumuri.Impreuna cu prietenul meu Radu T.ne gândeam dacă vom scăpa cu viață de pe front”.
„Vremea s-a stricat,a început un mare viscol(….)”
„Trenul rusesc în care ne-am suit mergea spre URSS(….)se poate imagina cum am călătorit pe platforma vagonului”.
Simplitatea de a-și recupera rădăcinile, Ioan Avădanei scrie cu tenacitate dar comunitatea de astăzi îi va proslavi descendența:
„Nu mai aveam la ce mă gândi decât la plecarea la Cotu-Baii.”
Cât privește apartenența la unicul partid ,tatăl meu vorbește la fel:”Eu unul nu făcusem parte din partidele politice,dar în funcția ce am avut-o în timpul războiului am avut posibilitatea să studiez și latura politică a societății „.
Martor al atâtor evenimente încărcate de zbuciumul firesc,Ioan Avadanei privește atât la devenirea sa cât și la mersul istoriei.”Eu unul în anul 1945 aveam planul de a termina liceul la fără frecvență. „
„Anul 1961 a avut evenimentele sale, în special colectivizarea țărănimii (…)Încă din primăvară a început activitatea de iînființare a Gospodăriilor Colective în satul Cotu-Baii .”
„Mergea treaba la CAP ,pământ era, oamenii lucrau și erau mulțumiți”
Cu cât scriu pentru Tatăl meu,cu atât Cuvântul mi se pare Prag între mine și frații mei ,între mine și ieri, și mâine prin această carte.
Stilul de scris, oral în exprimare și tradițional în expunere, ne unește și mai mult. Evocarea noastră prin pagini de manuscris ne umple sufletul de Amintiri.
„Anul 1977 a fost plin de evenimente. In acel an ,Costică a terminat Academia Militară și a fost repartizat în producție la Cugir, în apropiere de gagica lui ,Mariana Pera de la Geoagiu (…..)În acel an ,mama Marianei a căzut la boală din care nu s-a mai vindecat.”(am ales aceste câteva rânduri spre a scoate in relief calitatea de bun povestitor a tatălui meu precum și faptul că poveri de suferinti umane îl împresurau).
„Vasilică a reușit la Facultatea de Chimie(….).Acolo s-a însurat cu o colegă, Lidia.”(….)”Anul 1983 a fost anul când la 27 octombrie am împlinit șaptezeci de ani.”
Tatăl meu se preumbla printre atâtea lumi!”Anul 1989…Ca și în anii trecuți, în concediu avenit băieții de departe.Costica și Vasilică cu nepoții. Aveam,de-acum ,șapte nepoți. „
Povestea tatălui meu din acest volum se încheie,parcă,oarecum in abrupto.”Regret că sunt în vârstă și nu mai pot munci.(….)Mă gândesc cum am trăit atâtea trepte și cum am putut rezista. Mă ajunge dorul de tinerețe (….) în viață,ce am trăit,am reușit….”
Cuvântul către Tatăl meu se încheie aici! Nu înainte de a-l asigura că i-am îndeplinit ce și-a dorit. Cartea de acum ,la fel ca și cea dintâi sunt acel Tablou de familie care e un Tezaur „care face mai mult decât orice Capital de Bani”.
Constantin Avadanei Geoagiu, 20 ianuarie,2021