Vorbind despre distinsul om de cultură, Petre Rău, este emoționant să descoperi sub armura de oțel a logicii infailibile, ce caracterizează personalitatea unui matematician, prin formație și vocație, infinite rezerve de sensibilitate, generatoare de poezie. Sigur, istoria literaturii ne-a dovedit adesea că pe raționamentele pure ale gândirii abstracte, un spirit deosebit de imaginativ cum a fost cazul altui matematician celebru, Ion Barbu, poate proiecta universuri fabuloase, printr-o conjuncție fericită între minte și suflet.
În volumul de poezie, „Comisele iubiri”, Editura „InfoRapArt”, Galați, 2017, Petre Rău face loc privirii indiscrete, în intimitatea vieții sale lăuntrice, pentru scoate la suprafață cele mai subtile pulsații ale inimii, transcrise apoi în modulațiile versului cu exactitatea unui seismograf. Siguranța mânuirii materialului poetic, generat sub impulsul unei liminare dorințe a Eului liric de a se înfățișa pe sine cu maximă sinceritate, vădește acumulări impresionante de erudiție, de asimilare valorică prin cultură. Scrisul lui Petre Rău mizează pe eleganța și subtilitatea limbajului artistic, de a transpune într-o formulă estetică șlefuită cu finețe, indigența contingentului.
Eleganța protocolară a rostirii inhibă emanația afectivă, căci sentimentele se ordonează în echilibrul perfect al unei viziuni geometrice asupra universului înconjurător, încremenit într-un decor imuabil: Iubito,suntem un triunghi/Cu laturi perfect neegale/Eu, tu și noi/Tu, noi și eu/Noi, eu și tu/Fiecare cu fiecarele sale/avem unghiuri ascuțite și lungi în care/ Amestecăm/Încordate clipele noastre//Vinovat fiecare avem câte-un colț/Iar noi amândoi avem două/În fiecare depunem câte o speranță/Abia învățăm să fim/Pe singura latură a noastră imposibilă/Și ne rostogolim ca o roată /Curmând cuvinte mirific/Pe ipotetice vârfuri perfecte//Cine va descoperi oare/Primul din noi ortocentrul iubirii?
(„Iubito,suntem un triunghi”)
Uneori, unghiul de proiecție asupra universului se modifică, printr-o relativizare a proporțiilor și ca într-un joc cu mărgelele de sticlă, distanțele în timp și în spațiu se apropie sau se depărtează: Din ce haosuri s-a rotunjit iubirea aceasta/ sunt încă plin de incertitudini albastre/ inima-i ca o sferă desfășurată pe bolți /aprinse/c-un ochi cuprinzând numai stele/scânteietoare stele/cu păsări albe zburând împrejur/le-aș aduce pe toate în dormitorul meu/și-n vis dimineața, voi înălța curcubee//de ce iubire dai iară năvală în mine/hai, vino/de data asta îți voi număra/mai atent restul de zile/cine poate stăvili risipirea aceasta /prea multă iubire, iubito, iubite.
( „Prea multă iubire”)
Discreția și decența rostirii nu anihilează intensitatea trăirii, căci dincolo de protocolul conceptualizării ideilor, palpită zbuciumul unui suflet neîmplinit în iubire. Spaima de singurătate își clamează în subsidiar nevoia acută de afecțiune, într-un decor rarefiat, proiectat din contururi părelnice, din siluetele eterice ale unor umbre pierdute în spațiile vaste ale ordinii cosmice, ce amintesc de priveliștea unui eden abandonat: iubito, de mâine vreau să am/cerul meu personal/acesta al nostru de acum nu mă mai ajunge/ s-a mulat după/ cureaua aceea a mea pe care/ îți plăcea atât de mult să mi-o desfaci/de fapt nimic nu mă mai ajunge acum/ de aceea/ îmi trebuie mult aer/ de necredincios ce sunt/ de aspirator viticol/ vezi tu frunza asta lată în cădere/ se zice că e din eden/ și că prevestește nemurirea/ nu mai vreau dimineți incoerente/ epuizate în cearceafuri mototolite/ nu te mai vreau în ceașca mea de cafea/ în țigara mereu aprinsă/ precum o lumânare în biserică.
(„cerul nostru mulat”)
Scenariul imaginar al liricii lui Petre Rău construiește trepte de inițiere către un univers al esențelor pure, intens spiritualizat, iar iubirea neîmpărtășită este o reminiscență a unui paradis pierdut, ce funcționează în prezent ca reper al năzuinței de idealitate. Plasată în acest context, poezia erotică ne apare ca o încercare de a reclădi din cioburile unei experiențe unice, universul edenic al începuturilor: cicloidice umbre se prelungesc în clepsidre/ stropi de mulțimi se aprind argintii/ cu glas de aridă trahee mă-ndeamnă/ un dor de cohorte pustii//țin ramuri în minte și salt de fecioare / pe umeri cuibare de păsări apar/ mireni umblă liberi să sature dealuri/ sub cer năucit de amar//în fereastra-mi stropită se-aciuiesc curcubee/nu-s patimi mai dulci pentru sufletul meu/de ce nu mai vii tu iubire supremă/să mă ocrotești ca un zeu.
(De ce?)
Niciun sentiment de revoltă nu pare să tulbure armonia calofilă a versificației, tributară unei percepții unitare impecabile, care așază erotismul în paradigma unei ordini universale, disciplinate de logica pură a raționamentului matematic. Departe de a-și găsi liniștea, spiritul iscoditor al poetului scrutează dincolo de orizontul imediatei cunoașteri, în căutarea unei împliniri totale în ordinea superioară a exitenței virtuale: coordonatele mele-s ciudate/ nu mai corespund cu acest univers/ simt asta/ și-mi curge monotonia prin sânge/ către universul acela nici paralel/ nici/perpendicular/ nici măcar secant cu mine ci doar invers/ conceput de mintea mea viageră.
(„scriu povești de amor”)
Poezia acestui volum celebrează iubirea, ocolind excesele și efectele facile, așezând sentimentele sub egida unui Eros blând, perfect armonizat cu austeritatea dominatoare a spiritualității poetului, îndelung șlefuită sub cenzura implacabilă a înțelepciunii.
VIRGINIA CHIRIAC-DIMOFTE