Autor: Dagmar Dusil
Traducere: Walter Johrend
Nici Italia, și nici Grecia nu-i surâdeau lui Meli. O atrăgea satul de munte din Ardeal unde, împreună cu Kai, puteau pe-trece o vară întreagă în casa unei prietene, pusă acesteia la dispoziție de o cunoștință. La început, bărbatul se cam codi, dar în cele din urmă se lăsă molipsit de entuziasmul femeii. Kai era fotograf liber profesionist și după ce se documentase întru-câtva asupra locației, spera să facă niște poze interesante în peisajul încă virgin pentru el. Meli lucra la un institut de etno-grafie unde avea ca domeniu de cercetare ritualurile de înmormântare.
Căsuța se afla la capătul satului.
– Aici sălășluiește eternitatea, remarcă Meli înainte de a-i trece pragul.
Zumzet de insecte făcea să vibreze văzduhul începutului de vară. Cei doi se aranjară repede în casă, își adaptară unele tabieturi și își continuau existența în acest spațiu atemporal.
Tot a doua dimineață, pe răcoare, Meli cobora ulița până în capul satului, pentru a cumpăra lapte proaspăt muls de o munteancă, stăpâna uneia din cele trei vaci din sat. Savura drumul pe care nu întâlnea țipenie de om, însoțită doar de câinele din vecini, o cățelușă cu picioare strâmbe și cu o urmă de arsură pe nas, care răspundea la numele de Codruța. La început nu prea agrea compania cățelușei, o gonea înapoi, dar animalul era la fel de încăpățânat precum mocanii locului și nu se lăsa alungată. În cele din urmă, femeia se obișnui cu însoțitoarea ei. Laptele trebuia fiert, apoi răcit ca în final să plutească deasupra un strat gros de smântână.
Diminețile erau răcoroase: o răcoare de vară pe care cei doi nu o mai simțiseră astfel până atunci. Natura se odihnea la propriul sân, și dacă n-ar fi locuit fierarul satului cu nevasta în casa de peste drum, te-ai fi putut crede undeva într-un colțișor ascuns de rai. Muierea căuaciului se numea Irina, și în fiecare dimineață la șase glasul ei răsuna în fața porții și era reverberat de ulița îngustă a satului, parcă vrând să împărtășească gândurile cu întreaga suflare. Pentru Meli și Kai era o comunicare cifrată, deoarece nu înțelegeau cele spuse pe românește, și la început Meli a crezut că Irina căuta sămânță de gâlceavă cu omul ei, atât de strident sunau cuvintele. La sfârșitul verii, știa că ăsta era felul de a vorbi al Irinei, cu care cei doi deja se obișnuiseră. Căuaciul era un tip respectat de toată lumea, potcovea caii din satele învecinate și executa obiecte artistice la forjă. Era un ins săritor și îi ajutase pe cei doi la recuperarea unui grătar ruginit, găsit undeva în remiză. Te puteai înţelege cu el fără cuvinte mari. Kai l-a servit cu o bere răcită în fântână, iar Nea Culiță, cum îi zicea toata lumea, s-a arătat cu o țuică de casă. Meli, in-teresată de studiul limbilor străine, avu nevoie de ceva vreme pentru a-și da seama că acest nea era o abreviere de la nene, și că era un termen de respect pentru a te adresa cuiva mai în vârstă. Culiță venea de la Niculiță, un diminutiv de la Nicolae. Meli a remarcat, de asemenea, că numele mic părea să fie mai important aici decât numele de familie. După ceva timp, sătenii au început să li se adreseze cu domnișoara Meli și domnu´ Kai. Și Kai nu scăpa prilejul să-și cicălească consoarta că de-acum el este domn în casă și că Meli a trebuit să-i arate respectul cuvenit unui stăpân.
Seara, arșița suportabilă doar în umbra nucului din curte se furișa cu un salt de motănel într-un sac, legat la gât de o mână invizibilă, cedând terenul unei răcori aparte, ciudate: se lăsa brusc întunericul.
Fierarul își înceta lucrul după masa târziu. Spre seară, se așeza cu nevasta pe băncuța din fața casei și așteptau în tăcere tre-cerea celor trei văcuțe ale satului care se întorceau de la pășune. Acest spectacol se repeta seară de seară. Vitele nu se grăbeau niciodată: treceau cu mers legănat și mugind satisfăcute, că se apropiau de ogrăzile lor. Irina chicotea scurt, își ghiontea bărbatul și zicea: ia, te uită! Și Culiță dădea mereu același răspuns: vaci, ce să le faci. Și totuși puteai observa cu câtă bucurie privea animalele. Dacă apuca să treacă vreun consătean, cei doi încercau să încropească o discuție.
Invitată să le calce bătătura și să le treacă pragul, Meli fu uimită de ordinea și curățenia care domnea în ambele. În sufragerie se afla un televizor mare, pe care nu îl prea deschideau. Celor doi bătrânei legați de glie, variatele fațete ale naturii li se păreau mult mai vrednice de interes, lucru pe care Meli și Kai îl înțelegeau pe deplin. Bucătăria era mobilată cu o mașină de spălat rufe, un cuptor electric, unul cu micro-unde și un aspira-tor de praf, nefolosite și ele, după cum află Meli de la o vecină. Irina spăla rufele cu mâna într-un ciubăr, pe o placă de lemn. Meli își aminti că și femeile din India rurală foloseau un grătar de lemn în lipsa mașinii de spălat. Prin casă, Irina mătura cu o măturice de sorg, iar praful din curte îl învolbura cu un măturoi de nuiele. De gătit, gătea afară, la foc deschis, într-o oală de tuci.
O vecină, profesoară de germană care își petrecea lunile de vară în sat, îi mai spunea lui Meli câte o povestioară când o mai invita la o cafeluță. Dimineața obișnuia să servească cu Kai câte o cafea filtru, cu dorul la espressoul de acasă, pe când profesoara o servea cu cafea turcească, un fel de care Meli nici nu auzise. Într-o tavă cu nisip fin, gazda așeza un vas de aramă în care turnase în prealabil apa necesară pentru două cești, zahărul, aprindea aragazul și așeza tava peste flacără. În apa din ibric dată în clocot, punea două linguri de cafea măcinată pentru fiecare ceașcă. Deasupra se forma o spumă, un fel de cremă ca la espresso: caimacul. Pentru ca totul să nu dea pe afară, trebuia mestecat cu grijă. Apoi licoarea era turnată în ceșcuțe. În tot acest timp, Kai urca dealul până la o râpă în care sătenii, spre stupefacția sa, se descotoroseau de tot ce nu le mai era de folos.
Uneori, liniștea idilică era tulburată de duduitul camioanelor care coborau de la munte, încărcate cu bușteni. Totul e ilegal, își dădea cu părerea Culiță, ridicând din umeri, gest care voia să spună că nu ai cum opri tăierile, și-și trecea apoi muchia pal-mei peste gât, sugerând consecințele pentru cel care ar îndrăz-ni să întreprindă ceva. Kai se făcea roșu de furie, fotografia și documenta minuțios ceea ce se petrecea acolo, pentru un viitor reportaj.
Seara, Meli și Kai ședeau în cerdac urmărind cum luna se înălța greoaie de după culmi, dând bolții o vigoare stranie, trezind la viață umbre care înghițeau brădetul. Din când în când răsuna strigătul unei bufnițe, lătratul îndepărtat al câinilor, pe când satul se cufunda în somn. În curtea fierarului lucea tot timpul o luminiță roșie ca pavăză pentru cei din casă sau ca amintire că viața este finită.
După primele ploi treceau spre pădure copii, mici și mari, însoțiți de o bătrânică, care se întorceau spre seară cu coșuri pline de ciuciuleți, hribi, ciuperci de stâncă și parasoli, și le ofereau spre vânzare lui Meli, care cumpăra mai mult decât avea nevoie. În zilele următoare copii veneau cu afine, zmeură, mai târziu și cu mure. Se așezau roată pe iarbă sub nucul din curte în așteptarea feliilor de pâine unse cu unt și garnisite cu felioare de salam și a colei pregătite de Meli. Cel mai mult se bucurau însă de dulciurile primite. Vecinii urmăreau spectacolul cu neîncredere și îi explicară gazdei că erau copii de țigani (nu le ziceau romi) din alt sat, aici în satul de munte neexistând țigani. Meli agrea copiii și nu putea să priceapă atitudinea suspicioasă a sătenilor.
Meli era pur și simplu fascinată de această rupere completă de lume a satului. Nu putea să telefoneze, nici să comunice prin emailuri, fiindcă localitatea era situată într-o zonă fără semnal. Reușea doar dacă urca mai sus, pe dealul cimitirului. De aici, privirea îi aluneca peste văile presărate cu lacuri, se îndrepta spre găurile albastre dintre nori care parcă erau porți deschise spre veșnicie. Trecea printre morminte, încercând să-și închipuie viața foștilor locuitori. Aflase că satul era una din cele mai vechi așezări de pe aici, menționată în hrisoave încă de pe la 1336. Biserica nouă, zidită din piatră, fusese ridicată în anul 1771, fără clopotniță, care i s-a atașat abia la 1784 după aprobarea dată de împăratul Iosif al II-lea. Din cimitir se putea vedea toată valea cu arinii, sălciile, salcâmii, nucii și mulți alți pomi fructiferi. Peisajul emana o atmosferă de basm. Pe vremuri, satul avea un zidar, un rotar, un croitor , un pantofar și un cojocar. Aceste meșteșuguri dispăruseră, mai puțin cel de fierar, al vecinului. Cimitirul avea mai nou și o capelă ridicată conform standardelor Uniunii Europene care nu mai permiteau ținerea în casă a morților. Dar, cui îi păsa în sat de asemenea directive! Bătrânii știrbi nu puteau concepe să-și lase mortul în singurătatea capelei. Le ajungea că nu mai aveau voie să-și prepare cașul ca până acum și că merele pentru care satul era renumit până hăt departe trebuiau să aibă o anumită cir-cumferință și să arate ca scoase din cutie. Sătenii erau revoltați de această tâmpenie. Ce, oamenii sunt toți frumoși și fără lipsuri?
Meli își luă săculețul țesut în stilul specific locului, primit de la vecină, și scoase mobilul. De aici, de pe tărâmul morților, voia să ia legătura cu cei încă în viață.
Vremea petrecută de cei doi în sat se prelinsese ca apa de ploaie în sol, fertilizând amintiri viitoare și lăsând gândul să zboare la florile care vor fi. Nu se petrecuse nimic neobișnuit în pacea nopților și a zilelor de aici.
În una din ultimele zile ale sejurului, Meli nu-și mai găsi gentuța în care își păstra pașaportul, portmoneul, diferite carduri, cheile de acasă și cele de la servici, celularul, trusa de machiaj și un lănțișor. Nu știa dacă să bănuiască pe cineva de situație. Era doar întristată. Nu i se destăinui lui Kai, și nici altcuiva. Luă mobilul lui Kai și urcă la cimitir. De acolo sună la Consulatul din municipiul apropiat.
– Cu alte cuvinte, ați fost jefuită, conchise o voce la celălalt ca-păt.
– Nu, nu, replică scurt Meli, nu aș formula-o astfel. Mai degrabă aș zice că mi-am pierdut poșeta.
Încă nu putea afirma că i se furase gentuța. Nu avea dovezi și nu voia să învinovățească pe cineva.
– Doriți să reclamați totul la poliție?, întrebă din nou vocea.
– Nu, nu vreau, zise Meli scurt și coborî înapoi în sat.
Irina, nevasta căuaciului, stătea în fața porții și gesticula ner-voasă, încercând să-i comunice ceva lui Kai care o privea nedumerit. Cu ambele brațe întinse și cu palmele desfăcute arăta mereu în sus spre pădurea unde se afla o râpă.
– Oare ce o fi vrut să ne spună?, se întrebă Kai în mod repetat după plecarea căuăciții.
Ziua își continua leneșă drumul către seară.
– Hai să mai dăm o ultimă tură prin sat, îi propuse Meli bărba-tului. Kai își luă aparatul de fotografiat și o porniră la drum.
Pe scânduri răzlețe de gard descoperiră cheile locuinței, cele de la institut, pașaportul atârna ca o pălărioară pe vârful uneia, gata-gata să-și piardă echilibrul, în iarbă dădură pete cardul de sănătate și cel bancar, portmoneul zăcea gol în fața bisericii. Mobilul, însă, ia-l de unde nu-i!
– Sătenii le-au găsit pe toate sus în râpă și le-au atârnat de pă-lanuri, îi lămuri mai târziu profesoara de germană. Cred că vă dați seama cine v-a jefuit. V-am avertizat în repetate rânduri, dar ați fost prea creduli. Vedeți, sătenii sunt oameni cinstiți.
În ultima seară, țigănușii se arătară cu mure. Meli nu le dădu bani, ci doar îmbrăcăminte de iarnă, încălțăminte și tot ce mai rămăsese de-ale gurii în casă.
– De ce ești supărată ?, întrebă unul din copii.
– Nu-mi mai găsesc mobilul, zise Meli sfredelind cu privirea pe fiecare în parte. Copiii le coborâră pe ale lor.
– Mai vii pe aici?, întrebă unul.
– Probabil, răspunse Meli.
Dis de dimineață, Meli și Kai erau gata de plecare. Prin aer plutea o ceață răcoroasă. Fierarul lovea cu ciocanul, calul necheza refuzând potcoavele, glasul Irinei răsuna pe uliță ca în fiecare zi. Păsările ciripeau. Era o dimineață ca fiecare alta. Meli mai aruncă o dată ochii prin casă și peste grădină. Știa că va reveni. Kai deschise poarta și era cât p-aci să calce peste mobilul lui Meli.