Slaviciana. Tipar și memorie
Florica R. Cândea, membru UZPR Filiala Arad
Carina A. Baba, Salonul Gutenberg Arad
Pretext:
Se perindă prin fața ochilor noștri 176 de ani de când Ioan Slavici a văzut lumina la Șiria: „Satul se întinde la poalele celui din urmă șir de dealuri.”
Viața:
Se naște la 18 ianuarie 1848, al doilea copil din cei cinci ai măiestrului cojocar Savu Slavici (Ioan Slavici cu acest nume și nu Sârbu, cum greșit susține Nicolae Iorga că învățătorul l-ar fi numit Slavici). A avut o soră, Măriuca, mai în vârstă cu cinci ani (n.1843) căsătorită cu Ioan Rusu (mama politicianului și istoricului Ioan Russu Șirianu).
Școala:
Clasele primare le urmează în sat, la Școala Greco-ortodoxă: 1854-1855, 1855-1856, 1856-1857, 1857-1858 – Șiria, iar tot la Șiria, 1858-1859, Școala maghiară și lecții de germană (învățător Dimitrie Voștinar, cântăreț de strană, „veșnic cu joarda în mână”, de la care Slavici a învățat să scrie cu pana de gâscă).
Va studia apoi la Arad cursurile Școlii secundare după cum urmează: clasele I-V la Gimnaziul maghiar din Arad 1860-1865, stând în cortelaș, împreună cu alți elevi din Podgorie (deci la Gimnaziul maghiar al minoriților, clasele I-V). La Arad a stat mai mult în Cartierul sârbesc (în clasa I -1861-1862, la Szepsi Anton, pe strada Reggeli nr. 2, actuală Desseanu (pentru clasa a II-a nu se dețin date).
Între 1862-1863 va locui în Cartierul evreiesc (Drăgășani), la o șvăboaică, soție de pantofar cam chefliu, care avea zece calfe (cf. H. Truță). În clasa a III-a (cf. Melente Nica) va locui la Szalisznyo Mihai, măcelar, strada Kelemen, nr. 2, azi Piața Sârbească nr. 2. În clasa a patra (cf. M.N.) va locui la Kiloikasz Janos (măcelar), str. Szerb, nr. 9 (azi Anton Pann), iar în clasa a V-a a locuit la văduva Szadi Maria, str. Maghiară, n. 25, azi Eugen Potier, nr. 38.
Acest lucru s-a putut observa când pe fațada casei, la 17 ianuarie 1998, la 150 de ani de la naștere, a fost montat un însemn memorial cu scrisul incizat în marmură, autor necunoscut (care apoi a dispărut) – este vorba de un imobil din Piața Sârbească, colț cu strada Hunedoarei).
Clasele VI-VII, la Timișoara, Liceul Piarist (limba germană, între anii 1865-1867). La Timișoara îl va vedea pe Alexandru Ioan Cuza, plecat în exil la hotel „Iagherhorn”. Tot din această perioadă avem și prima dragoste, Luisa, pe care Slavici o pregătea la limba germană (fiica unui patron de restaurant). Va trăi cu ea opt ani, ținând foarte mult la ea. A doua soție a fost Catinca Szoke de Mogyorosi (1875- 1885, din Lipova), de care divorțează în 1885, an în care se va logodi/căsători cu Eleonora Tănăsescu.
Se pare că și Eminescu a fost la Șoimoș, însăși Ecaterina îl anunță pe Titu Maiorescu de suferința lui Eminescu. Clasa a VIII-a a făcut-o la Satu Mare (1867-1868), iar Examenul de Bacalaureat îl va susține (1868) la Baia-Mare. Se va întoarce pe jos la Șiria, oprindu-se pentru a sta de vorbă cu oameni ai locurilor, așa îl va cunoaște pe Avram Iancu, care doinea din fluier a jale.
Ioan Slavici-perioada ungară:
Tot acum se va înscrie la Facultatea de Drept și Științe de Stat din Budapesta, contrar voinței mamei sale care îl dorea „popă” sau „scrietor” la vreun notar. Va întrerupe studiile din motive de sănătate, grave probleme la stomac). Aici va locui în casa lui Teodor Șerb din Cuvin, înalt funcționar (cu al cărui fiu, Gheorghe, a stat în gazdă la Arad). În această casă avea să se bucure de atenție și ospitalitate: „avem întotdeauna un tacâm pentru matale”, spunea soția acestuia lui Șerb. Cu toate acestea, după moartea lui Teodor Șerb, Slavici va decide să plece.
Cursurile nu îl prea încântau: erau ținute într-o maghiară stâlcită, deși în casa lui Șerb avea ce să învețe (se aduna fruntea românilor). Astfel se va muta într-o odaie a portarului, avându-și grijă de sărace merinde zilnic, ori cumpărate ori servite la vreun birt economicos din zonă.
Ca urmare a bolii survenite și de care va fi tratat în spitalul „Rokus” din Budapesta, Slavici se va întoarce la Șiria, devine „scrietor” la Primăria din Comlăuș, notar Alexa Popovici, sat din Câmpia arădeană, iar din toamnă, 1869, încorporat voluntar la Arad, va merge la Viena pentru stagiul militar.
Ioan Slavici-perioada vieneză:
Se va înscrie la Universitatea din Viena. Perioada vieneză va dura, cu mici intermitențe, patru ani. Aici îl va cunoaște pe Eminescu, 1869, grație șoimoșanului Ioan Huțanu (Hosan / Hozan), student la Facultatea de Medicină, cu care Slavici a fost coleg la Arad. Eminescu a participat la colecta realizată de studenții români din Viena pentru a-l ajuta pe Hosan să își continue studiile. Hosan îi purta lui Eminescu o profundă recunoștință. De asemenea, în 1870, Slavici era pe punctul de a renunța la studii, din cauza condițiilor precare, dar Ioan Hosan i-a găsit un post de meditator de limba germană la copiii directorului Bilcu de la Institut, acest lucru întărind și mai mult prietenia lor.
La întâlnirea de la Viena dintre Mihai Eminescu și Iacob Negruzzi, acesta din urmă află de Slavici și îi propune colaborări. La 1 martie 1871 va publica în „Convorbiri literare” nuvela „Fata de birău”, iar din aprilie va colabora cu „Speranția” din Arad. Eminescu îi corecta textele și le transcria din manuscris.
Concomitent, va fi președintele Societății „România jună” (1871), iar Eminescu, bibliotecar. „Cultura e puterea popoarelor!” era inscripția pe flamurile tricolore de la Putna, în ideea organizării Sărbătorii în congres de la Putna. Prietenia lor era una și în scop cultural, și în scop de emancipare a intereselor românilor, astfel Eminescu îl numea „frachi’e ghi’e gh’incolo”, iar Slavici i se adresa „Turcule”. Viața lui Slavici se va parcurge între „Tipar și memorie”.
În anul 1872 însoțește trupa cupletistului I. D. Popescu/Brașov, la Gyula, Mako și Pesta (Ungaria). Îl cunoscuse într-un rând la Arad, astfel că l-a însoțit și la Lipova.
La Arad va face practica avocațională în casa avocatului Mircea Stănescu, unde va găsi foaia umoristică „Gura Satului”, devenind (și) redactor. „Revoluția de la Pîrlești” este materialul 1873, pe care îl definește „roman tragedie”, dar care este o povestire burlesc satirică.
Alte colaborări:
„Timpul” (cu nuvela „O viață pierdută”, unde se va iscăli „Tanda”) și „Telegraful român” (în corespondențe se va semna „Corbey). Va mai sluji ca dascăl de geografie și română la Școala Normală a Societății pentru învățătura poporului român (1880), iar mai apoi (1882) va preda filosofia la Azilul Elena Doamna. Aici o va cunoaște pe a doua soție, Eleonora Tănăsescu.
Perioada 1888-1889 îl găsește la Vac, un oraș la Dunăre, (Ungaria), unde va sta întemnițat pentru delict de agitațiune și de presă. Aici va afla, la 15 iunie 1889, de moartea lui Eminescu. Tot aici se leagă o frumoasă prietenie cu scriitorul maghiar Herczeg Ferencz.
Avea un regim semideschis (împreună cu soția însărcinată și un băiat de doi ani) și avea ocazia să frecventeze o capelă ortodoxă din Biserica sârbă (unde cânta un cor), de vis-a-vis, el aflându-se în relații cordiale cu directorul închisorii (Kovacs).
Soția a fost plasată în chirie în apropiere și era asistată de un medic al Penitenciarului. La nașterea fetiței, Lavinia, Slavici primește o învoire de două săptămâni (fetița fiind botezată de medicul Ion Hosan).
Cu toate că putea lucra pentru documentele Hurmuzachi din închisoare, (Slavici plătea chiria plus o femeie la îngrijirea copilului), acesta era ajutat de mulți prieteni cu bani și produse (la nașterea fetiței a primit un butoi de vin din Podgoria Minișului, prin Vasile Mangra).
Revista „Vatra”. O altă perioadă îl va găsi alături de Coșbuc și Caragiale, cu interese pentru graiul viu din vatra strămoșească și obârșia culturală prin articolul program „Vorbe de acasă”. Acum, își doarme somnul la Crucea de jos, (17 august 1925) și un mănunchi de pământ zace pe solul Șiriei noastre.
„Tradiționalul car cu boi împodobit cu flori și frunze ca în Șiria lui natală, îl duc la Cimitirul Brazi” (cf. S. Struțeanu), la înmormântare fiind prezenți Rebreanu și Galaction. Obișnuia să meargă (după 1900) foarte des la Panciu, o zonă viticolă precum Podgoria Aradului (unde locuia Lavinia). Aici scrie „Sintaxa”, pierdută cu ocazia arestării din 1916. Suntem, prin aceste rânduri, un fel de „Scormon în sat” pentru acel numit „Balzac al satului românesc” (D. Micu).
Pleiada românească, formată din Maiorescu, Alecsandri, Coșbuc, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, face parte din „Carul Mare”, (metafora) „Roata de la Carul Mare” fiind Slavici, a cărui operă e o întâlnire cu viața din viață, încărcată de viață. Depozitar de pagini, Slavici este acum „Mască a timpului”, din opera căruia răzbat în lume sfere de valori.
Text:
Fiu de țăran, nuvelist, dramaturg, gazetar, memorialist, Slavici este povestitorul care a valorificat episoade și tipologii tradiționale (de factură populară, cultivate de bunicul Mihai Fercu-Bojin, „Tata Bătrîn”, un bun povestitor – „Astăzi te-ai purtat bine, p-asară îți spun o poveste”), în care exercițiul de limbă literară a fost șlefuit ca o zestre moștenită. În creația nuvelistică, personalitatea artistic-proteică a excelat în nuvele de diferite tipologii-idilic-moralizatoare, umoristice, etnografice ș.a.
Autor de șapte romane („Mara”, „Din bătrâni. Luca”, „Din bătrâni. Manea”, „Din două lumi”, „Cel din urmă Armaș”, „Corbei”, „Din păcat în păcat”), Ioan Slavici este un deschizător de drumuri înspre proza obiectiv-realistă, dar și de tip profund analist. În creația dramatică, sunt și hiatus-uri, unele piese ori au fost pierdute, ori neterminate, ori nepublicate.
- „Fata de birău”, scrisă la îndemnul lui Eminescu, după graiul lui „Tata Bătrân”;
- „Toane sau vorbe de clacă”;
- „Polipul unchiului
- „Gașpar Grațiani-Domnul Moldovei;
- „Bogdan Vodă”;
Epica în context:
Topos-Epos-Toponime-Temporalitate
Lucrările cu caracter autobiografic: „Fapta omenească”, „Scrisori adresate unui tânăr” (1889), „Închisorile mele” (1921), „Amintiri” (1925), „Lumea prin care am trecut (1926) – vor reliefa elemente esențiale din viața scriitorului. Din seria scrieri istorice amintim două romane: „Luca” (1902) și „Manea” (1905) reunite sub titlul „Din bătrâni”. Poveștile lui Slavici (strânse din oralitatea basmelor) scurmă viața cu ucenicia ei în lumea satului, cu frământări și existențe.
Arta narativ-descriptivă:
Slavici era un foarte pasionat de călătorii, iar locurile umblate se regăsesc în scrierile sale: Oradea, Arad, Lipova, Iosaș, Zimbru, Gurahonț, Grăniceri, Măderat ș.a. sunt câteva la care adăugăm peisajele descrise din Munții Zărandului sau Codru Moma, Dealul Highiș, cu toate sălbăticiile și splendorile retranspuse în pagini.
Slavici cutreiera satul de la șes și îl urca pe cel de la munte, adunând în înscrisuri gospodării și gospodari cu toate chipurile, descriind ființe și animale, lanuri cerealiere sau dealuri dezbrăcate de vegetal, toate în scopul descoperirii de naturi și geografii reale. În aceste peisaje, se vor regăsi cele două nuvele: „Moara cu noroc”, 1881, și „Pădureanca”, 1884.
În „Moara cu noroc” spațiul e o geografie a Ținutului Ineului, unde se sfârșește Câmpia Aradului. Pădurile de foioase inundă locurile sufocate de cocini de porci și porcari. Localizarea vechiului „han” este și azi obiect de studiu (ultimul volum a apărut tocmai anul trecut sub scrisul lui Ovidiu Someșan, în care sunt indicate anumite ipoteze). Nu departe de hanul-cîrciumă, locurile devin rele și văile alunecoase! Totuși ipotezele stârnesc controverse, odată că localitatea „Fundureni” a fost creată fictiv și apoi, locurile presupuse (unele) nu mai sunt.
Și personajele au fost inspirate din realitate: doi ortaci de lotrie, Lică Panda, sămădăul, și Pintea, jandarmul, foști și tovarăși de temniță, devin rivali, unul (Lică) continuând lotria, chiar dacă avea funcția de sămădău – ținea evidența porcilor din zonă, iar celălalt (Pintea) devenind jandarm.
Lotrul erau hoț, tâlhar, iobag român fugit de pe moșiile nobililor (așa era înscris în actele vremii), în 1783 fiind emis un document „pentru stârpirea tuturor lotrilor”.
„Pădureanca” îl aduce pe Slavici într-o altă dimensiune. Este vorba nu numai despre o nuvelă, ci și despre o poveste de dragoste care se consumă din zona pădurenilor până la câmpie, timpul fiind vremea secerișului și cel al culesului. Scriitorul surprinde transhumanța sau scoborîrea pădurenilor din zona Gurahonț sau Almaș la câmpie, pentru a-și asigura un trai mai bun prin lucrul câmpului. Aceștia porneau în paralel cu relieful și, ajutați de mijloace de transport ori pe jos, și își formau echipe pentru Șiria, Pâncota sau Arad. La Curtici este binecunoscutul bogătaș Busuioc, care a angajat astfel de pădureni.
Personajele din proza slaviciană se mișcă și coexistă în acele spații toponimice (fie în concordie, fie în disjuncție), hanul fiind un spațiu al accesibilității dintre bucuria binelui și oblada răului, dar laolaltă, ele, personajele, își asumă atât toposul, cât și temporalul.
Denominație, etic, estetic:
În ceea ce privește relația umanului cu spațiile antropice, care nu îi erau străine prozatorului, acesta reușește să le insereze în paginile de proză. Elemente de biotop și biocenoză se întrepătrund pentru că oamenii locurilor știu să le vecuiască (iar timpul și spațiul îi însoțesc). Crivățul, pustiul, apa, recele, caldul, priporul, lumina… alternează cu oamenii prezenți și stările lor. La acestea se pot adăuga păduri de porci, colibe, mușuroaie, păienjenișuri, puhoaie de furnici, dar și specii de plante și arbori (tei, salcie, mesteacăn, stejar, arin) prezenți în descrieri de mare încântare. Stufăriș, ierbiș, pruniș, aluniș sunt cuvinte derivate de la cuvântul de bază pe care le asociază cu pomi fructiferi – măr păr, prun, nuc, cu păsări de curte, cu ovine sau porcine, dar și cu nume de flori (crin, viorea, bujor, iorgovan/liliac).
În fir descriptiv narativ, Slavici nu folosește decât simplitatea, liniaritatea, spre a descoperi el, cititorul, cetatea măreață a „Vilagos” printre șuri de păduri dealuri poteci sau drumuri. Numele denominative la Slavici și personajele, sunt puține, dar provin din nume de familie sau sunt nume patronimice. Iată câteva exemple: Iorgovan/Liliac – plantă de primăvară sau o pasăre ratată, Simina/Siminoc – o buruiană cu flori galbene, care se pierde în vântul iute, dar care nu se usucă, Busuioc – planta dragostei, Șofron – simbol al înțelepciunii, Vulpoi – simbol al șireteniei, Prepelița – simbol al murdăriei, Pădureanca – fata pădurii ș.a. Atrag atenția și anumite porecle: Petrea Țapului, Dumitru al Ciungului, Mitrea Boarului, Floarea lui Ciucur. Numele „Mara” este azi nume de familie la Șiria.
Slavici, omul:
Marele Șirian nu a fost un bigot în problemele religioase. Inclusiv fiului său, Titus, student la Freibourg (1903) îi scrie că sunt neesențiale deosebirile dogmatice dintre catolici și ortodocși: „Tu ține la legea străbunilor tăi, dar respectă credințele altora.”
Perchezițiile, mizeria, temnița nu i-au zdruncinat legătura șirienească cu ai săi, „nu mă căiesc de tot ce am pătimit.” El a redat realitatea, nu pe sine, astfel, primul contact cu știrile este o consemnare pe prima pagină din „Psaltirea familiei” (1858), cum că s-au aprins Comlăuș și Sântana (se semnează Ioann Slaviti).
Despre sat afirmă: „unde au fost așezate temeliile vieții mele sufletești.”
A fost aproape cincizeci de ani dascăl fără a avea „cuvenita pregătire”. A publicat o seamă de materiale în scop didactic, privitoare la necesitatea obligativității învățământului, a metodei intuiției sau a fixării cunoștințelor din punct de vedere al metodicii, susținea predarea didactică a înțelegerii analitică și nu învățarea mecanică. În acest sens, învățătorul Ioan Tuducescu din Lipova îi trimite un Abecedar și o Metodică (1878) în vederea susținerii unui concurs didactic. În concluzia acestui eseu argumentativ, deși Slavici a fost un „scriitor poporal”, naturalismul și realismul său vor anunța alți scriitori de mai târziu: Agârbiceanu, Rebreanu, Marin Preda, Pavel Dan ș.a.
Proza idilică și rurală începe cu Slavici:
Ethos-ul său european austro-ungar a insolitat literatura înspre o orientare confucianistă. O surpriză în acest sens sunt „Scrisorile” către un imaginar sau „Jurnalul” cvasi-epistolar, care sunt concludente.
Cu referire la romanul „Mara” (1906, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” Budapesta), se configurează, prin perioada vieneză, pentru Slavici, o teorie schopenhaueriană despre rolul voinței în viața indivizilor și al societăților, precum și guvernarea acesteia, după Confucius, Mara fiind exemplară pentru voința ca odraslele ei să ajungă oameni de seamă. De fapt, plasarea și descrierea târgului, ca mulțime de târgoveți, la Radna, pune în discuție voința tuturor, precum și comportamentul acestora, între etica absolută către etica situațională. Și eticianul, prozatorul Slavici, ghicește și surprinde frământări și probleme în acest roman. (cf. D. Mărcuș). Prin „Mara”, Slavici va trece de la „poporal” la multicultural (Paul Cernat).
Considerat a fi nu un „continent” ci doar un „arhipelag”, Ioan Slavici este abordat în literatura română din două unghiuri: unul cu spirit critic și imaginație, dar reductibil, al doilea în gen erudit, sintetic, dar ușor, fără a avea suficient spirit critic. Culegător de folclor, pedagog, prozator, dramaturg, funcționar public, arhivar – a fost recuperat greu și reevaluat târziu. Să nu uităm că a fost implicat și la Rebeliunea de la Păuliș, Arad (la 18 februarie 1873), cu scopul de a susține cauzele locuitorilor.
Părintele lui „Budulea Taichii”, un original „Popa Tanda”, nu a fost străin de Junimea (1873, unde îl va cunoaște pe Creangă), a colaborat la „Timpul”, 1875 și la „Tribuna” din Sibiu, 1885).
Maria Slavici, descendentă a familiei din Șiria, se crede o urmașă demnă și se socotește „pe firul dreptății”, care a caracterizat familia. Conform tezei în care se încadra Slavici, Eminescu a avut dreptate: „Nu Confucius l-a influențat pe Slavici, ci scriitorul s-a regăsit în doctrina susținută de filosoful chinez”.
„Fă-ți obiceiul de a ne trimite în fiecare duminică o carte de corespondență, cel puțin, căci suntem neliniștiți când nu primim știre de la tine” (fragment din Scrisoarea către fiul Titu, datată Măgurele, 18 octombrie 1903). E de consemnat formularea: carte de corespondență-carte poștală din maghiară: levelezo-lap (lap-foaie și levelezo-corespondență). Iată de ce tiparul slavician înseamnă memorie, iar Slavici este arădeanul nostru.
Eternizare:
De numele lui Slavici se bucură astăzi nume de instituții, școli, străzi, parcuri, festivaluri ș.a. Teatrul clasic din Arad îi poartă numele. La Șiria se află chipul în bronz sculptat de Victor Gaga, 1970. Ilustrații după nuvela „Moara cu noroc” sunt semnate de M. Bicvalfi (1960).
Note și surse:
Melente Nica, Viața și opera lui Ioan Slavici, Arad, 2005
Slaviciana, Studii despre Ioan Slavici, 2005
Ion Dodu Bălan, Ioan Slavici, 1985
Foto imagologie/explicații:
Ioan Slavici-portret
Ioan Slavici-Certificat de naștere
Ioan Slavici-Casa din Arad Piața Sârbească
Ioan Slavici-cu familia la Vaç
