POVESTITORUL…
Nu ne este străină o zicală care, indiferent de circumstanţe, ar suna cam aşa: „Viaţa merită povestită”, la care, acum, adăugăm: „Şi, de ce nu, şi cu folos, scrisă?!”
A spune despre cineva că nu are ce spune-scrie într-o viaţă de om, a-l eticheta ba de indiscreţie, ba de lipsă de modestie, ar fi o împietate.
De aceea, purcedem, în cele ce urmează, să despicăm, din unghiul de vedere al cititorului fidel, de data aceasta, o Poveste împletită cu un fior liric, căci avem de-a face cu o minuţios tălmăcită, inspirat numită, O Altfel de Poveste, cum altfel decât la 50 de ani de la Veşnica Plecare, la 100 de Ani de la o Altă Plecare! spre a scrie, POVSTEA POVEŞTII POVESTITE. Cu Bunicul Taica Ranta!
Se pare că astrele ne sunt aproape, jonglând muzele, pe care ni le plimbă de mână, de la poeme lirice, iată, la poeme epice, aşa, nu de dragul de a ne pune pe tapet vieţile, atâtea!!! ci pentru noi, cititorii, de dragul scrisului, ca un joc puzzle, prin care ne recompunem capitole, file, foi, pagini, cât să ne acoperim „romanul” existenţei. Astfel încât Povestea cu Bunicul să fie înveşmântată cum se cuvine.
Cuvine-se, în cele ce urmează, să ne aplecăm şi noi, cu modesta pană, asupra unor rânduri, înfăşurate în capitole, simplu denumite, dar cu sârg, de-acum, muzicalitatea rândurilor o dă amănuntul. Timpul măsurat în propoziţii, fapte măsurate în comorile copilăriei şi aceasta devenită o treaptă, un prag, o scară ori un adăpost… printr-un Nume!
Copilul, de-atunci, este Omul mare de-acum. Printre rânduri. Povestea de atunci revine… din minte. Şi, de ce să nu recunoaştem, teama că nu ne-ar mai ajunge timpul, sau, că, odată, lansate în eter, Poveştile… preţul lor plătit ar fi prea mic. Retrăindu-ne copilăria, fie din buzunar, de pe noptieră sau din bibliotecă, Povestea Bunicului abundă de amănunte. Un parfum diafan ,răzbate peste eventualul colb sau raft de viaţă, unde Timpul, după 50 de ani spre Centenar, s-a plimbat, de voie, de nevoie.
„Pleci, de-acum copile, din lumea simplă, a familiei şi te ascunzi, la braţ cu Sinele tău, ca să devii un Om mare printre rânduri mărunte”, sunt cuvintele Bunicului, doar aşa, ca simple Mandale de Cuvinte, ca un îndemn de Să nu uiţi, copile…
Avem la o minuţioasă cetire, ce învăţa, un fapt ori două… ori nouă. Unul ar fi să ne autoaceptăm trecutul, din noi, să ne aducem, ca ofrandă, prin vocabule ori consoane, invocaţii retorice, exclamaţii inteogative, repetiţii, enumerări, dialoguri sau povestiri, propria viaţă pusă la cântar, cu plusuri ori minusuri. Este şi acesta un confort. Pe care, Povestitorul şi-l asumă. Cum şi-ar asuma un confort culinar, exotic, relaxant ori graţios.
Iată drumul pe care fiecare dintre noi, muritorii, l-am parcurs: petreceri, poveşti, contopiri, căderi, loviri, poticneli, urcuşuri, destrămări, of-uri, suspine line, peste care, dacă tragem linie, obţinem acel piedestal, de care ne-am sprijinit măcar odată, fiecare. Ca un leac îşi potoleşte Furtuna vieţii autorul, şi o face bine! Dar… Dar răzbate ofensator acest Dar… la Unire NU am fost Noi cei de azi… Nu ne sunt străine nopţile ori zilele când nu vrem să ne refuzăm felia de scris. Citind sau ascultând de glasul muzelor, acum prozaice, din Mentalul colectiv Povestitorul… povesteşte. Glasul instrumental de creion îi redecorează sufletul, arareori pustiit, altădată ostenit, câteodată ostoit, de teamă că o mulţime de povestiri să nu îi fie păstrate doar într-una din cămăruţe, ci să fie redate, apoi predate unui far care luminează lumea de lângă noi. O lume nebună! La 1968. Bunicul s-a dus… La 1918
Bunicul s-a dus…
Povestea noastră nu strigă! Ci se autocontemplă printr-un fin exerciţiu, cu aceeaşi sete de a se confesa, de a se autoimpune sieşi, de a se îndepărta de angoase, de a fi când nostalgic, ori patetic, când un trecător pe Strada vrutelor dorinţi! Fâcând din scris o virtute, Copilul de atunci este un îndrăgostit de detalii, îşi răscumpără copilăria retrăind-o cât o clipită! Taine, mărturii, sacre credinţi, crezuri ori simboluri, note încărcate cu minuţiozitate de măruntul cotidian nu îi încarcă Povestea, ci îi conferă suav fior, sublim parfum.
Îi râmăne, în concluzie, Povestitorului, un singur lucru de urmat: Să nu rupă niciodată gardul familiei care l-a inspirat, să nu strice bârlogul cald al copilăriei, cu visele visate, visând şi să-şi amprenteze Memoria cu bucăţi de suflet, însufleţind-o şi îmbrobodind-o, ca pe nouă o iubită, pentru că, nu-i aşa? Viaţa trebuie retrăită, prin pietre, buze, ochi, flori, morminte şi câteodată., da… câteodată să-i mai adăugăm un Semn… De carte!
Astfel, de-acum începe Adevărata Poveste!
POVESTEA…
După cum se știe, Aradul nu a lipsit de pe harta evenimentelor Marii Uniri de la 1918. Fiecare localitate din Arad și-a trimis delegați la Alba Iulia, pentru a sărbători Unirea cu patria mamă. Corifeii Unirii au fost Vasile Goldiș și Ștefan Pop. Șirul evenimentelor a început să se desfășoare pe orașul de pe Mureș. Însă și urmașii celor participanți la Unire își amintesc cu drag și povesetesc despre această zi măreață.
Pavel Ranta nu a lipsit de la acest eveniment, riscându-și viața pentru Marea Unire, pentru ca noi să avem o țară mai puternică. Din delegația comunei Macea, făcea parte și Pavel Ranta, al cărui costum național este expus la Muzeul Județean din Arad. Este costumul pe care l-a purtat când s-a dus la Alba Iulia. Din păcate, memoria lui, ca și a celorlalți oameni simpli, a fost aproape ștearsă. Mai mult de atât, se pare că un strămoș al lui Pavel Ranta a fost participant la Revoluția din 1848, însă nu se știe sigur între care dintre cele două principate estice. Acesta a fost urmărit de autoritățile vremii și s-a ascuns la Macea. În anul 1900 sunt atestați documentar în satul respectiv soții David și Irina Ranta. Primul copil al lor a fost chiar Pavel, care a fost crescut cu simț patriotic.
Bunicul povestea că în Macea anilor 1900 mocnea flacăra românismului. Ideile unificatoare au găsit teren fertil aici și au dat roade. La vremea respectivă, în zona Macea își avea castelul de vânătoare un baron maghiar – Karoly, care a încercat să facă tot posibilul pentru a-i împiedica pe măceni să ajungă la Alba Iulia. Acesta le-a promis celor implicați funcții sau terenuri agricole, dar a fost refuzat cu demnitate.
Într-o dimineață, casa situată vizavi de castel a fost vopsită în culorile roșu, galben și albastru, fapt care l-a înfuriat foarte tare pe baron, care le-a comandat jandaarmilor să înceapă o anchetă. Bunicul povestea că întâlnirile la care a participat și el se desfășurau conspirativ, noaptea. Adică în ilegalitate. Când totul a fost pus la punct, delegații au plecat la Alba Iulia cu căruțele. Pentru a nu fi prinși de autorități, au umplut căruțele cu tulei de porumb, astfel încât să dea impresia că pleacă să-i vândă. Ce s-a întâmplat mai apoi este istorie. Când s-a întors acasă de la Alba Iulia, bunicul a fost recompensat cu o medalie și o bucată de pământ.
La fel ca și Pavel Ranta, sute de arădeni au fost prezenți la Alba Iulia, însă, în afară de familii, nimeni nu își amintește de implicarea lor în marele eveniment.
Ca o duioasă amintire, vom îndesa firul acestei poveşti luând drept Motto un citat din Herman Mellville:
„Viaţa este un voiaj spre acasă!”
Acasă am propus şi noi să mai mergem, dar cum?
Căruţa cu tulei nu mai este!
Casa noastră nu mai este! Are alţi stăpâni buni!
Bunicul şi Bunica nu mai este… nu mai sunt, dar am deschis Lacrima cu amintiri şi am recitit pe Barbu Şt. Delavrancea: Bunicul… Pletele lui albe şi creţe parcă sunt ca nişte ciorchini… Numără frunzele care cad, se uită-n fundul grădinii. Bunica. O văd ca prin vis. O văz limpede aşa cum era…
Să numărăm încă se poate, nimeni a ne lua nu poate Dreptul la un Recurs la memorie… 100… 50… ani, zile, luni, secunde, ceasuri. Timpuri devenite Istorie!
Un povestitor…
O poveste…
O Poveste a poveştii povestite…
Iată Momentele Subiectului , cu Expoziţiunea şi Incipitul desprinse din Desfăşurarea evenimentelor din care, acum, la Ceas Secular desprindem Deznodământul şi Punctul Culminant într-o fericită Poveste… că de-acum nainte… mult mai este!
Florica R. CÂNDEA,
UZPR Arad