Era în anul 2017, 16 februarie – Casa de Cultură a Sindicatelor Galaţi, Cafenea Cinema “Prof.Ioan Manole”, Galaţi cu ocazia “Zilei Internaţionale a Cititului Împreună” când la propunerea scriitoarei Angela Baciu, am prezentat public cartea Îngrijitoarea. Atunci ai fost prezent și ai citit un poem sensibil. Între timp ne-am mai întâlnit la evenimente literare, lansări de carte, unde mi-ai atras atenția tocmai prin discreție, bun simț și bun gust. Iată că astăzi, ești oaspetele Asociației Scriitorilor Români din Austria și dorim să prezentăm cititiorilor care tocmai au primit cărți de la tine, un portret al autorului.
D.G. Să facem un exercițiu: cum e pentru tine, Sebastian Golomoz omul, și cum e Sebastian Golomoz poetul? Te întreb deoarece mi se pare că e și o marcă bună a literaturii tale, întrepătrunderea dintre cele două.
S.G. Îmi place mult această întrebare, mi se pare că nuanțează legătura intrinsecă dintre autor și operă, legătură ce nu trebuie trecută cu vederea, mai ales de cei care își manifestă dorința de afirmare în domeniul criticii literare.
Înainte de toate îmi place să cred că sunt OM. Venind dintr-un trecut relativ, nu foarte îndepărtat (n. 04.03.1987), am absolvit o facultate și un masterat în drept, în prezent profesia mea fiind cea de consilier juridic. În anul al treilea de facultate, cu prilejul obținerii unei burse Erasmus la Facultatea de Drept „Jean Monet”, Saint-Etienne, Franța, am susținut o serie de examene, reușind astfel să mă înscriu în paralel și la Facultatea de Litere, secția franceză-spaniolă, din cadrul aceleeași universități. În această perioadă mi-au fost remarcate calitățile în domeniul literar, ceea ce m-a îndemnat să iau decizia de a semna un „contract pe durată nedeterminată” cu poezia. Ea a fost prima mea dragoste. Din punct de vedere literar, nelipsindu-mi spiritul ludic, m-aș caracteriza prin prisma titlurilor cărților mele ca fiind ”Un romantic incurabil” ce a scris o ”Scrisoare către Alex(t)andra” „Sub zodia visării”, descifrând ”Codul iubirii” și care știe ”A face dragoste la infinit” cu mintea unei femei pe „Buze-n templul dimineții”.
Până la un punct omul și poetul Sebastian Golomoz sunt una și aceeași persoană pentru că sinceritatea este unul din atributele poeziei mele și pentru că dintotdeauna scrisul a reprezentat pentru mine cea mai facilă metodă de comunicare, neezitând să-mi pun sufletul pe tavă în fața colii albe. Spun până la un punct fiindcă pentru un poet nu e suficientă doar sinceritatea, e nevoie și de o doză de imaginație, de un anumit grad de sensibilitate, de o viziune profundă, astfel că persoana autorului nu se identifică în toate poeziile, în toate experiențele, cărțile mele nu sunt autobiografice, ci literatură. Prin comparație, poetul poate e chiar mai curajos decât omul, pe hârtie transpunându-și propriile gânduri, propriul crez poetic fără a se gândi la modul în care va fi receptat, la ce vor spune unii sau alții; scrisul e o formă de purificare, de a-ți salva sufletul și viața. Sintetizând, îmi place să cred că sunt poet prin vorbe, bărbat prin fapte și gentleman prin atitudine!
D.G.:Iubirea e prezentă mult în poezia ta. Cum a fost să-ți asumi că, în momentul în care scrii despre asta, totul devine public și poate fi ronțăit de toată lumea?
S.G. Într-adevăr, iubirea se află pe primul loc în poezia mea și acolo va rămâne. Iubirea a stat și stă la baza originii întregului univers, deoarece Dumnezeu a creat lumea din iubire. Din preaplinul inimii s-au născut treptat: iubirea iubitei, iubirea de soție, iubirea de părinți, iubirea de prieteni și toate celelalte iubiri, îmbrăcând sufletul asemenea unei corole uriașe ce transformă viața într-un adevărat paradis căci, risipa sufletului omenesc dăruindu-se în iubire, garantează fericirea. Oamenii înzestrați cu iubire au o putere misterioasă asupra celor din jur și doar cu un zâmbet sau cu o vorbă îți înseninează sufletul, te înveselesc, te fac să vezi partea plină a paharului și să privești viața cu optimism. Acolo unde există iubire există armonie, iar unde e armonie este și fericire. Într-unul din poemele mele care poate fi citit și ca un curriculum vitae literar, afirmam că în destinul pe care mi l-am ales, sufletul e cea mai citită carte, iar iubirea e scrisă mereu cu majuscule. Așadar, încă din faza de manuscris, fără nicio ezitare mi-am asumat riscurile expunerii sufletului ca o carte deschisă, garantându-le tuturor dreptul la libera exprimare și însușindu-mi lecția ca atunci când cineva aruncă cu noroi în mine, eu să arunc cu iubire, căci fiecare aruncă cu ce are în suflet. Și în fond, noroiul poate murdări un diamant, dar nu-l poate transforma în noroi.
D.G.: Te-ai remarcat prin poezie și chiar din titlul unei cărți că ești „Un romantic incurabil”. Ai o definiție a iubirii?
S.G. „Un romantic incurabil” reprezintă chiar volumul meu de debut și se pare că ținând cont de cele două condiții sine-qua-non pentru a aduce plusvaloare în literatură – sinceritatea, respectiv originalitatea – am fost inspirat în alegerea titlului, acesta anunțând drumul pe care intenționez să-l urmez în poezie și devenind în timp o marcă a poetului Sebastian Golomoz.
Ar fi culmea ca tocmai un poet care e perceput ca fiind al iubirii, să nu aibă o definiție a acestui înălțător sentiment, nu-i așa? Primul instinct a fost să fac un exercițiu de memorie și să vă răspund printr-o enunțare comparativă a câte unei definiții a iubirii din fiecare carte a mea, dar ca răspunsul meu să nu se lase prea mult așteptat, mai bine vă evidențiez liber viziunea mea recentă despre iubire pe care o și testez cu această ocazie, făcând parte din prima mea scriere în proză.
Iubirea e lumină interioară sosită cu o energie primăvăratică, acompaniată în dansul pasional al macilor de o linişte imperială albastră. Pe portativul inimii şi cele mai mici gesturi se metamorfozează în veritabile cântece de dragoste lăsându-şi amprenta pe memoria afectivă ca un tatuaj permanent pe piele. Sub discreţia nopţii se nasc mărturii intime, stelele vin ca o surpriză şi se duc ca o promisiune de fericire, în timp ce luna se aşază protector ca un nimb pe capul îndrăgostiţilor. Sufletele pereche vorbesc aceeaşi limbă, de multe ori neavând nevoie nici măcar de cuvinte, o privire sau un gând către partener pot avea chiar efecte exhaustive. Iubirea, buchet nemuritor de sentimente, înfrumuseţează orice atinge, sensibilizează chiar şi o carieră de piatră, iar pe cei care i-au întors cândva spatele, îi face s-o aştepte o viaţă. Iubirea nu se măsoară în ore, zile sau ani, ea nu cunoaşte vârsta şi n-are nevoie de martori, ci de actanţi sinceri şi curajoşi într-o diegeză necosmetizată. Cu Zmeul iubirii, Ziua caută noaptea, Marea caută ţărmul, Eu te caut pe tine, Unic înger pe pământ.
D.G.:De ce e singur poetul? De ce e trist poetul?
S.G. Poetul e singur pentru că nu și-a găsit sufletul pereche. Pentru că are niște principii și valori morale la care achiesează și la care nu este dispus să renunțe. Dar, cum optimismul e una din trăsăturile mele, consider că nefericirea e o stare poetică prin excelență și nu fac o dramă din numele ei. Nu privesc cu malițiozitate nici singurătatea, dimpotrivă, în loc să mă alătur majorității și să o condamn, eu îi scot în evidență părțile ei bune. Nu o dată am afirmat că sunt clipe când ador singurătatea, aceasta conferindu-mi ocazia de a-mi putea saluta reverenţios şi cu bucuria unui copil care a primit o grămadă de jucării, cei mai buni prieteni – stiloul şi hârtia – și de a mă aşeza la masa de scris cu inima deschisă.
Singurătatea nu este neapărat lipsa iubirii, ci completarea ei, iar în doze rezonabile e binevenită. Singurătatea nu înseamnă lipsă de companie, „nu e un capăt de țară” ca să mă exprim mai plastic, ci clipa când sufletul nostru are libertatea să stea de vorbă cu noi înșine, să ne ajute să ne cunoaștem mai bine și să putem hotărî cursul vieților noastre.
D.G.: Cum reușesc scriitorii în ziua de astăzi să devină cunoscuți?
S.G. Personal, consider că cea mai bună promovare este valoarea, iar combinația perfectă din sufletul poetului și din miezul poeziei este cea dintre talent și sinceritate. Ambele vin de la Dumnezeu. Talentul cu stilistică și prozodie, dar lipsit de emoție și de mesaj, se ofilește și intră în putrefacție, precum un trandafir care pierde accesul la lumină și apă. Dacă o carte este într-adevăr foarte bună, mai devreme sau mai târziu, vor veni și recunoașterile. Dar până a ajunge în acest punct, iar aici îi am în vedere în special pe scriitorii aflați la început de drum, cred că aceștia ar trebui să depășească emoțiile inerente oricărui debut și să participe la evenimente literare, fie că e vorba de lansări de carte, festivaluri literare, serate culturale sau ședințe de cenaclu, din aceste experiențe neavând decât de învățat, de a se îmbogăți cu informații prețioase, de a interacționa cu scriitori consacrați, de ce nu, de a avea norocul de a întâlni un mentor de la care să primească cele mai bune sfaturi.
Alte modalități eficiente de promovare și totodată, un prilej de a lega prietenii literare, sunt înscrierea în cenacluri online, trimiterea de texte cu propunerea spre publicare pe adresele redacțiilor revistelor literare, participarea la selecțiile pentru antologii și nu în ultimul rând, la concursuri literare.
De asemenea, nu încurajez „taberele” literare, aderarea strict la o grupare și ignorarea completă a evenimentelor literare din exterior. În ceea ce mă privește, particip cu drag la diverse evenimente culturale ori de câte ori am ocazia, acest lucru ajutându-mă să-mi formez o imagine obiectivă de ansamblu și să fiu mereu informat în legătură cu tendințele, curentele literare și cu starea actuală a poeziei.
D.G.: Ce planuri de viitor ai?
S.G. Ca proiecte literare, în primul rând, am în curs de apariție un nou volum de poezie, la care mai am mult de scris pentru că doar am creionat grosso modo coloana vertebrală a viitoarei cărți. Încă flirtez cu inspirația, ne tachinăm reciproc, nu vreau să forțez lucrurile, așa că voi lăsa poezia să mă surprindă când va dori ea. Și totuși, trebuie să mărturisesc că aș fi mândru de mine dacă aș reuși să creez un ciclu de poeme care să reliefeze experiența avută la Salzburg, prilejuită de Asociația Scriitorilor Români din Austria care mi-a făcut inter aliena, onoarea de a deveni unul din membrii ei, experiență scurtă ca durată, dar intensă în emoții, trăiri sufletești și lecții de viață. Ca un corolar al acestui vis nobil de a edita o nouă carte și pentru a sublinia la un nivel profund etapele nașterii ei, ar fi materializarea dorinței lăuntrice a o traduce și în limba germană.
În al doilea rând, îmi propun să-mi fac timp să conturez ideea primului meu roman. Expectațiunile sunt mari, mai ales pentru că persoane importante din cercurile literare m-au încurajat în acest sens și au văzut în mine și un sâmbure de romancier, aspect care mă onorează și care mă obligă totodată să ridic ștacheta și să nu înșel așteptările.
D.G.: Știu că participi la cenacluri literare, la evenimente literare și lansări de carte. Ce ne poți povesti despre viața culturală a orașului Galați. Dar din Brăila? Cum se îmbină acestea?
S.G. Așa este. Particip cu inima deschisă la evenimentele literare din Galați și nu numai, simțindu-mă în mediul meu. Noi, gălățenii, suntem norocoși, în orașul nostru existând o diversitate de evenimente culturale, doar cine nu vrea cu adevărat, poate spune că nu are unde să se ducă. Mergând pe firul întrebării, la Galați cel mai cunoscut cenaclu literar este „Noduri și semne” care se întrunește săptămânal, vinerea, începând cu ora 18 la sediul ziarului Viața liberă; există și cenacluri mai tinere, dar create în jurul scriitorilor consacrați, unul se numește „Icarus”, iar subsemnatul se numără printre membrii fondatori, în școli sunt diverse cenacluri pentru copii și elevi, coordonate de profesori îndrumători; în ceea ce privește evenimentele literare și lansările de carte, în genere acestea au loc la Salonul literar „Axis Libri” al bibliotecii V.A. Urechia, în incinta librăriilor (Alexandria, Humanitas, Donaris) sau în spații special închiriate și amenajate în acest sens. De reținut mai este că anual se desfășoară și festivaluri de carte la Galați, cum sunt: Festivalul Internațional al Cărții „Axis Libri”, „Festivalul Internațional – Serile de Literatură ale Revistei Antares”, Festivalul de Literatură „Poezia – port la Dunăre”, Festivalul Național de Poezie „Costache Conachi” (Tecuci) sau Festivalul Național de Poezie „Grigore Hagiu” (Târgu Bujor).
Și cetățenii din Brăila se pot bucura de o viață culturală, în orașul lor desfășurându-și activitatea Cenaclul „Panait Istrati” și existând evenimente culturale precum Festivalul Internațional „Mihail Sebastian” sau „Festivalul de C’arte”. Între poeții gălățeni și cei brăileni există o strânsă colaborare, fiecare dovedindu-se amfitrioni primitori când e vorba despre lansări de carte.
D.G.:Cum e lumea asta literară, văzută din interior, tabere literare, întâlniri, reuniuni…?
S.G. Fiecare are percepția lui. Din punctul meu de vedere, văzută din interior, lumea literară e fascinantă, încă nu și-a pierdut farmecul boem, mai au loc întâlniri literare, unele protocolare, altele în locuri neconvenționale, dar cel mai important pentru un tânăr poet e că participând la astfel de evenimente, are șansa de a-și descoperi idolii, de a asculta mai multe opinii avizate, de a primi feed-back privitor la scrierile sale, de a-și îmbogăți cunoștințele, de a evolua. Convingerea mea e că în urma oricărei întâlniri culturale, nu poți rămâne decât cu o amintire frumoasă, cu un exemplu bun de „așa da” sau „așa nu”, pe scurt, rămâi cu experiențe care te fac mai bogat spiritual și profesional.
D.G.:Un tânăr poet în societatea românească poate să supraviețuiască? Poate deveni scrisul o sursă de existență?
S.G. Cu părere de rău, la prima întrebare mă văd nevoit să vă acord un răspuns negativ. Oricât de visător aș fi ca fire, ca poet, totuși nu-mi lipsește simțul realității, ba chiar în unele situații m-am autosurprins dând dovadă de mai mult pragmatism decât mulți care se caracterizează ca fiind realiști. În societatea actuală, scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Cele mai mari câștiguri se înscriu în registrul virtuților dianoetice, sunt sufletești, morale, binefăcătoare pentru suflet și arareori sau într-o măsură injustă, patrimoniale. Dar să nu devenim pesimiști, iar cea de-a doua întrebare a dvs. ne ajută în acest sens, fiind una deschisă și incluzând particula viitorului. Prin vocație, talent, muncă asiduă, combativitate, tenacitate, conectarea la evoluția tehnologiei și un dram de noroc, scrisul ca sursă de existență nu mai reprezintă un deziderat utopic. Dacă alții au putut să trăiască din scris, noi de ce să nu credem că putem reuși? Poate niciodată nu este prea târziu să credem că valorile, arta și cultura își vor găsi locul meritat în inimile tuturor. Că va veni timpul ca artiștii chiar să poată trăi din operele lor.
D.G.:Vorbind despre autori consacrați, care este poetul tău preferat? Dar poemul preferat?
S.G. M-am îndrăgostit de poezie citindu-l pe Mihai Eminescu, în volumul meu de debut predomină spiritul ludic în vers clasic, critici literari care s-au aplecat asupra poeziilor mele au regăsit accente eminesciene, așadar cred că răspunsul meu se subînțelege. Cu toate acestea, primul poem care mi-a venit în minte după ce ați rostit și a doua întrebare, trezindu-mi aceeași emoție ca la prima lectură a lui, nu-i aparține lui Eminescu, ci este vorba despre ”Poem” de Nichita Stănescu: „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului, / nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea / de teamă să nu-mi strivești sărutul?…” Dacă în primele mele cărți de poezie se regăseau accente eminesciene, în cele mai recente volume ale mele cred că mă apropii mai mult de Nichita Stănescu. Concluzionând, fiindu-mi aproape imposibil să fac o departajare între ei, îi desemnez pe ambii ca fiind poeții mei preferați.
D.G.: Ce te-a atras spre poezia japoneză? Ce a inspirat aceste micropoeme? De ce o schimbare de stil așa de puternică, față de anterioarele volume?
S.G. Ab initio menționez că aplecarea mea spre poezia japoneză s-a produs într-o etapă de căutare poetică, atunci când bunica mea întâmpina grave probleme de sănătate, iar eu știind cât de mult apreciază poezia mea, m-am gândit să scot o nouă carte pe care să i-o dedic, în speranța că acest cadou de suflet îi va da imboldul și puterea de a lupta cu boala, lucru care s-a și întâmplat. Însă, cum până la acea vreme toate cărțile mele nu erau în fond decât mici tratate de adorat femeia, nu eram împăcat cu ideea de a-i dedica o carte bunicii doar de dragul autografului, îmi doream ca ea să se regăsească (dacă e posibil!?) în fiecare poem, astfel că am încercat să ies din zona de confort, mi-am forțat limitele, am coborât temporar muza de pe piedestal și astfel am reușit să scriu despre relația dintre bunici și nepoți.
De felul meu, neapreciind formele fără fond, discursurile lungi care nu spun nimic, încă de la primul contact cu literatura asiatică n-am avut cum să nu remarc întelepciunea, concizia, capacitatea autorilor niponi de a spune mult în cuvinte puține, lucru deloc facil de realizat.
În consecință, la un moment dat am optat și eu pentru acest gen de poezie fixă din 17 silabe, fiind sedus pe de o parte, de forța sugestivă a haiku-urilor, iar pe de altă parte, datorită faptului că poezia tradițională japoneză mi-a acordat șansa de a putea aborda și alte teme majore pe lângă cea a iubirii, exempli gratia: viața, trecerea timpului, condiția umană sau omul și Dumnezeu. În trei versuri, cuprinzând 17 silabe, poetul creionează un peisaj, pune în relief un amănunt pitoresc sau o emoție ori își oglindește sufletul. Această mică poemă de trei versuri se numește haiku. Frază adeseori neterminată, pe care visul sau gândul cititorului o va continua și o va completa. Farmecul ei e făcut, mai ales, din această colaborare atât de subtilă și atât de intimă, bazată pe sugestie, pe imaginație, pe inefabil.
D.G.: Cum au fost primite micropoemele? Este poezia scurtă una accesibilă sau este mai greu acceptată sau chiar controversată în rândul poeților, respectiv a cititorilor?
S.G. Spre surpinderea mea, micropoemele au fost primite extrem de bine atât în rândul cititorilor, cât și al colegilor de condei, nu puțini dintre aceștia începând să acorde o atenție sporită haiku-ului și să devină ei înșiși autori de haiku. Cât privește modul în care e receptată poezia scurtă, făcând un excurs al poeziei de la începuturi și până la transfigurările poeziei contemporane, constat că în prezent poezia de mici dimensiuni are o „trecere” mai mare atât în ochii cititorilor de specialitate, cât și în rândul simplilor iubitori de frumos. Am putea găsi mai mulți factori care conlucrează la acest context: trăitul în secolul vitezei și al globalizării, veșnica scuză a lipsei de timp, cititori mai leneși sau pur și simplu pragmatici, canalizați pe obținerea cât mai rapidă a unei informații, nu e insignifiantă nici tendința de noutate cu orice preț (nu de puține ori chiar în detrimentul valorii), prin negarea trecutului literar sau persiflarea lui, prin debarasarea de rimă, de semne de punctuație, de „înflorituri”, culminând cu abandonarea metaforei și cu introducerea cotidianului, a banalului în poezie.
Din punctul meu de vedere, vectorul spre care se îndreaptă literatura actuală nu este clar conturat, nu s-a remarcat o voce distinctă care să coaguleze o majoritate irefutabilă, încă parcurgem o perioadă de tranziție marcată pe de o parte, de autori care își propun multe, au ambiții foarte mari, dar acolo unde aceste dorințe nu sunt dublate de o solidă cultură a lecturii, dovedesc că nu dispun de „uneltele” necesare, iar pe de altă parte de autori ușor nostalgici sau pur și simplu cu personalitate, care și-au găsit propiul drum și care cu toate că au dovedit că pot scrie la nivel înalt în vers alb, continuă să scrie cu preponderență în vers clasic. Eu scriu cu ușurință și cu plăcere pe ambele registre, tonul fiind dat de starea de moment și de emoția pe care intenționez să o transmit. Când scriu o poezie, e importantă seducția pe care o pot arunca sau întinde cititorilor și pentru că eu sunt cel mai mare critic al meu, fac inițial un exercițiu de imaginație pentru a anticipa dacă voi fi la fel de mândru de poezia respectivă și peste câțiva ani. Având convingerea intimă că susceptibilitatea unei perpetue actualități aduce plusvaloare operei literare, nu pierd niciodată din vedere acest criteriu.
D.G.: Când și cum scrii? Ai anumite tabieturi?
S.G. Grosso modo, eu împart poeții în două categorii: solari (cărora inspirația le vine în timpul zilei și care venerează soarele) și lunatici (poeții care scriu în general noaptea, eventual privind de la o fereastră de la care să se vadă luna). În ceea ce mă privește, eu fac parte din cea de-a doua categorie sus-menționată. Privesc inspirația ca o condiție psihologică a actului creativ. Opinez că, la fel ca lucrurile cele mai frumoase, inspirația vine de multe ori pe neașteptate, iar dacă nu-ți faci timp pentru ea, adică dacă nu te oprești imediat din orice activitate și nu te așezi la masa de scris, mai târziu vei rămâne cu reminiscențe, dar ideea va fi diluată, iar poezia nu va fi la fel de bună pe cât ar fi putut fi dacă o scriai în clipa de inspirație. Pe de altă parte, sunt etape în care inspirația trebuie pregătită, invocată, fiecare autor având un dialog intim cu ea sau diverse tabieturi. De exemplu, pe mine mă poate inspira o plimbare în mijlocul naturii, surâsul unui copil sau o privire sugestivă, alegerea temei fiind în concordanță cu starea mea afectivă din momentul respectiv.
Scriu. Pentru că trebuie. Pentru că n-am mai scris de mult. Pentru că am ceva de spus. Pentru că m-a vizitat muza. Aceste motive invocate ocazional zugrăvesc linia de demarcaţie între veleitari şi poeții adevăraţi. Aceştia din urmă (de fapt, sunt primii dar s-au obişnuit ca meritele lor să fie recunoscute mai târziu, uneori prea târziu sau deloc) scriu în fiecare zi pentru că aşa simt, pentru că nu pot trăi altfel, scrisul fiind oxigenul lor, doar colile de scris se mai termină, resursele lor sunt infinite, niciodată n-au timp să-şi spună ultimul cuvânt, ei nu stau la cheremul muzei, necatalogând scrisul ca un hobby, ci ca pe un mod de viaţă. Poeţii au lumea la degetul mic. Însă, fiind prieteni şi cu modestia – cartea de vizită a oamenilor deştepţi, în dragoste nu se laudă cu ale lor cuceriri (câteodată poate nici nu sunt conştienţi de ele), ci îşi extrag seva cu precădere dintr-o nefericire, cum ar fi, o dragoste nemărturisită sau neîmpărtăşită. Pentru sufletele lor alese nu există iubiri imposibile, cum de altfel sunt ferm convinşi că sărutul e suprema comunicare între două persoane. Dacă sărutul se lasă aşteptat, nu-i deranjează, oricum pe primul îl acordă mereu cu ochii. Când vine vorba de poezii, acestea poartă parfumul originalităţii, având delicateţea unui mănunchi de sentimente alese, descifrate fir cu fir într-un preludiu ambroziac şi cum doar ei ştiu, împrăştie intenţionat o undă de mister în părţile esenţiale.
D.G.: La ce lucrezi în acest moment? Cu ce ne vei mai uimi?
S.G. În acest moment, am un manuscris în lucru și pentru că îmbrățișez deviza celui mai de seamă reprezentant al nativilor Pești, Albert Einstein, potrivit căreia „cea mai profundă trăire omenească este misterul”, nu vă pot spune decât că în esență, e o poezie a neliniștii și a insomniei, poezia căutărilor care nu sunt accesibile oricui. Ideatica se degajă din asumarea angajamentului creator decantat sufletește. Viitoarea carte (al cărei titlu e o surpriză și pentru mine deocamdată) va putea fi citită ca un manifest generos al unei sensibilități în răspăr cu tendințele generalizate ale lumii din jur.
D.G.: Cu ce impresii pleci de la Salzburg? Despre comunitatea de români pe care i-ai cunoscut?
S.G. De la Salzburg plec cu un buchet de emoții întrucât vizita mea aici mi-a depășit toate așteptările, am întâlnit oameni deosebiți, am legat prietenii frumoase, m-am simțit ca într-o familie și chiar am fost cooptat într-una – Asociația Scriitorilor Români din Austria – , și mă voi întoarce în România mai bogat, mai încrezător, mai inspirat, ca un adevărat colecționar de amintiri. Despre comunitatea de români, atât cât am cunoscut-o, precizez că m-am bucurat să o întâlnesc, că am apreciat faptul că-n pofida distanței de casă, nu a omis tradițiile noastre, că le respectă în continuare și-n sufletul fiecăruia am simțit focul visului lăuntric de reîntoarcere cândva acasă. Pe toți cei pe care i-am întâlnit la Salzburg îi îmbrățișez cu drag și îi încurajez să-și urmeze țelurile, amintindu-le că atunci când ești stăpânul visurilor tale, te înalți neîncetat! Eu, inflexibil în credința în ideal, vă asigur că voi continua să visez, să iubesc și să scriu, sfidând degringolada vremii în care trăiesc, fiind ferm convins că iubirea și poezia vor fi mereu la modă!
Despre Sebastian Golomoz ar mai fi multe de zis, am putea scrie împreună o adevărată biografie-interviu. Dar cel mai bine este să îl descoperiţi singuri, să îi savuraţi cărţile şi scrierile, iar apoi să recitiţi acest interviu.
Interviu realizat de Daniela Gumann – Salzburg, 16 decembrie 2019.