Adeseori ca cititori ne lăsăm ademeniți de picanterii biografice. În cazul lui Lucian Blaga, istoricii literari au limpezit principalele coordonate ale vieții și activității scriitorului, iar reluarea lor seamănă a plagiere informațională. Oricum, farmecul liricii blagiene constă în candoarea metaforizării, cea rezultată deopotrivă din nuntirea semantică a cuvintelor și din arhitectura stilistică a poemelor. Poezia Dorul din volumul Poemele luminii (1919) – plachetă dedicată Corneliei, viitoarea sa soție – începe cu o emoționantă împletitură de sensuri tulburătoare:
”Setos îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii
Cu palmele-amândouă cum cuprinzi
În suflet o minune”.
Un gest tandru de iubire, o declarație de dragoste însuflețitoare (”setos îți beau mireasma”) sunt incluse într-o metafizică divină (”cum cuprinzi în suflet o minune”), căci doar minunea este făcătură dumnezeiască între formele fantasticului. Dialogul cu femeia din depărtare se opintește în ”cântecul dorului”, esențializat, de asemenea, într-o metaforă alegorică:
”Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
Să te ascult
Și clipele să-mi pară niște muguri plini,
Din care înfloresc aievea – veșnicii”.
Lirica Dorul a fost inițial o scrisoare neexpediată a lui Lucian către Cornelia, aflați în vacanța studențească. Lulu tânjea însingurat și trist la munte, iar ”bujorul negru” petrecea vacanța la familia sa din Lugoj. Suferința (”nici o suferință nu-i prea mare să nu se transforme în cântare”, afirma poetul) i-a fost amplificată de interdicția familiei Brediceanu de a permite dezvoltarea acestei relații adolescentine. Dar vacanța trece, tinerii se reîntâlnesc la Viena și, peste cinci ani, se căsătoresc, în 1924, la Cluj. Cariera diplomatică a lui Blaga, ca atașat cultural și ministru în diferite capitale europene, aduce proaspetei familii confort și deschidere culturală. Publică mai multe volume de poeme, dar mai ales, sosind în țară, ocupă o catedră universitară.
Volumul ”Nebănuitele trepte” (1943) are în componență o salbă de reflecții lirice, între care ”se ascunde” o dragoste mascată de sentimente ilicite, dedicate unor muze inspiratoare. Vreun text erotic se strecoară printre meditații filosofice și exerciții de limbaj liric. Poemul Încântare e dedicat Domniței din Brașov:
”Domniță din țara bârsană
Lumină sunt, inimă rană…
Trimite-ți-aș veste să știi
Veninul cu ce bucurii
Pe masă-mi s-amestecă-n cană
Domniță din țară bârsană” (…)
Alteori, întâlnirea Lui în visul din noapte se împlinește sub forma iluzorie de dor, cum se întâmplă în Cântec în noapte:
”Pietre sunt și iarăși pietre
Pe poteca mea de dor …
Lung e drumul, ceasul lung
Rogu-mă, mă rog într-una
Noaptea sa-mi ajute Luna
Pân-la tine să ajung”.
Idila de pe banca unui parc e binecuvântată în poemul ”Risipei se deda florarul”:
”Visând întrezărim prin doruri –
Latente-n pulberi aurii
Păduri ce ar putea să fie
Și niciodată nu vor fi...”
Alte zece Catrene descântă frumusețea fetelor, răspunzând, parcă, la o întrebare masculină:
”O fată frumoasă e
Cum ne-o arată soarele:
Pe cale veche o minune nouă
Curcubeu ce sare din rouă”.
Elogiul dragostei continuă în alte catrene:
”Dragă-mi este dragostea
Dragă uneori furtuna
Și-un păcat pe care-l arde
Pe la miezul nopții Luna”.
Cel mai profund dintre doruri este ”dorul-dor”, însoțitor al drumului femeilor ”viori aprinse”. Mă opresc cu considerațiile despre iubire – bogat exemplificate – la superba metafora a chipului adorat și neprihănit:
”M-am oprit lângă tine
Descoperind că părul tău e o flacăra
Pe care vântul n-o poate stinge...”.
Lucian Blaga a îmblânzit cuvintele în frumuseți scânteietoare, punând artă în sentiment și noblețe în iubire. Sufletul său a fost ca o icoană la care să te închini, ca să recuperezi emoțiile, acele emoții în stare să recosntruiască spiritul cititorului și să-l entuziasmeze prin binecuvântarea indusă de iubire,
Prof. univ. dr. Anton ILICA