„Zoriale eternități”, Renate Done – o pledoarie pentru poezie

„Zoriale eternități”, Renate Done – o pledoarie pentru poezie

Volumul de poezii „Zoriale eternități”, semnat de Renate Done, poetă și traducătoare stabilită în Germania, a văzut lumina tiparului în vara acestui an, la Editura Castrum de Thymes, Giroc, Timiș, coperta fiind realizată de Nicoale Toma, iar prefața aparținându-i lui Hans Dama.

Un nesfârșit câmp de maci, surprins la răsăritul soarelui, ne ademenește să pășim mai departe, într-o lume aparte, plină de taine, ale autorului și ale cititorului deopotrivă, după cum aflăm și din motto: Din gândul meu spre gândul tău,/ din taina mea spre taina ta!

De fapt, autoarea ne invită să o însoțim într-o călătorie în trecut, într-un fel de căutare a timpului pierdut, după cum mărturisește într-un poem de „Pe atunci, la Paris”: Și de undeva, Marcel Proust ne privea zâmbind,/ în căutarea timpului pierdut. Care sunt motivele acestei plecări în zori(ale eternități)? Cu siguranță, nostalgia, dorul, iubirea care o încearcă tot mai mult și mai mult pe poetă: Trecutul meu/ mă însoțește mereu/ liniștit și blând/ la pândă stând,/ peste umăr privind (…)/ Fâșii de zoriale eternități/ se furișează/ în toamna propriei vieți. – „Zoriale eternități”; Trecutul meu/ stă liniștit și blând/ la fereastră (…)/ stă lipit de mine ca o umbră albastră,/ e umbra mea fericită – cred. Această mărturisire ne oferă un indiciu clar în ceea ce privește direcția în care trebuie să apucăm: nu prea departe de noi, ba din contră… vom călători în gândurile, în visele și visurile autoarei ori… printre sentimentele sale candide.

Temele, motivele și laitmotivele volumului sunt timpul, nostalgia, amintirea, gândul, visul, destinul, copilăria, rădăcinile, obârșiile, iubirea, muzica, cuvântul, chemarea, scrisoarea, poezia, așteptarea, oglinda, pădurea, marea, vara, cerul, vântul, stelele… Acestea sunt borne și semne care ne conduc în lumea de taină a poetei, o lume fascinantă, bogată în trăiri recunoscute sau doar intuite – motivul visului,  apărut în atât de multe poezii, reprezintă o supapă a subconștientului, o șoaptă a conștiinței poetei, în vis i se dezvăluie lucruri pe care în starea de trezie le refuză, în vis întâmplându-se adevăratele întâlniri cu sine însăși: Mi-e dor de tine ca de o cântare/ auzită uneori doar prin visare („Gânduri nocturne”); Plimbându-mă prin cartea vieții/ dau de versuri în care am scris/ speranțele tinereții/ și mă întorc la ele în vis („Romanța tinereții mele”); Cu fiece scrisoare/ faci din viața mea un vis („Doar printre scrisori”); Și am visat marea („Marea”), spune ea asemenea unui Iona; În tăcerea stelelor/ visele temătoare se scufundă/ în veșnica taină a universului/ fără șanse să o pătrundă („În nopți nedormite”). Uneori, întâlnirea cu sine se petrece în oglindă: Azi, privindu-mă ca-ntr-o/ oglindă prin timp („Romanța tinereții mele”).

Sub pretextul pastelului, Renate Done (ni) se prezintă în toată splendoarea sentimentelor și emoțiilor: Își scutură frigul nopții din pene, alene…/ Mă cufund în câmpul neinhibat al speranței (…)/ sunt iarăși fascinată („Zori de zi la mare”); Toamna lasă în urmă/ pielea fierbinte a verii/ dezbrăcându-se de ea cu melancolie („Septembrie în Carpați”); Iar noi, în iubirea noastră nou trezită,/ care ni s-a părut:/ mai mare decât Turnul Eiffel,/ mai solidă decât Arcul de Triumf,/ mai indestructibilă decât Luvrul,/ mai albă decât Sacré-Coeur de Montmartre,/ mai stabilă decât Notre-Dame („Pe atunci, la Paris”).

Toate aceste gânduri, sentimente, emoții converg către acasă, către obârșii: Minunată e țara ardeleană,/ cu oameni destoinici și bravi,/ care în lume nu-și au pereche (…)/ Povestea din timpuri străveche/ cu basme de zâne, viteji și de zmei/ le-o șoptim copiilor la ureche/ să resimtă scumpa-i taină și ei (…)/ Niciunde în lume nu-i bine/ când cei de acasă nu sunt,/ te-o doare greu dorul pe tine/ și dorul de frați este crunt („Ardeleanul”); Niciunde-n lume nu-i mai bine de vărit („Acasă, vara”); Să mă simt protejată/ de lumea mea natală („Acasă, vara”); Și totul îmi amintește de copilărie/ când coronițe de flori împletite,/ puse în codițe, mă fericeau („La Mureș”); Oare câtă amintire pot să mai îndur/ «Du-te acasă!» îmi strigă sufletul,/ «Nu, deja acasă ești!» („La Mureș”); Mi-am lăsat copilăria/ în ogradă, cu mireasma ei/ de fructe și de flori („Rădăcini smulse”); Cinci generații/ au locuit și au plecat din ea;/ Primul culcuș, un leagăn, ultimul – un sicriu („Casa mea”); Stă neclintită/ așteaptă/ cineva s-o oblojească/ s-o locuiască („Casa mea”). Acasă este axis mundi, acasă este leagănul și sicriul, începutul și sfârșitul, tocmai din acest motiv se impune „oblojirea” casei strămoșești prin… locuirea ei, casa poate să prindă suflet doar dacă este locuită, ideea măreției/degradării (a)casei, în timp, fiind întâlnită și în poezia lui Ion Pillat, „Aci sosi pe vremuri”.

Unele dintre poemele Renatei Done au profunzimi filosofice, irizările adevărului universal dându-i o stare de resemnare în fața vieții, resemnare care se va transforma într-o pasăre a nădejdii, un fel de Phoenix capabil să renască perpetuu: Efemeritatea nu ne îngrădește,/ ne lasă să ne prăbușim treptat, până când vom fi ca infiniturile, răpuși de impasurile vieții, plecând forțat („Impasurile vieții”); Și totuși, am renăscut! („Iluzii renăscute”); A sorții vrere/ te-a ales tocmai pe tine ca un leac/ pentru a mea singurătate și durere,/ chiar fără să mă fi-ntrebat („Tu, vis frumos”); Vom continua să rămânem pe pământ,/ inconștient ne însoțim unul pe altul, poate de la începutul lumii (…)/ Și totuși există încredere, consolare/ că nu voi părăsi această lume/ cu sufletul pustiu/ pentru că acum te-am găsit/ te-am recunoscut („Din adâncuri”). Desigur, ideea existenței sufletelor pereche dăinuie de milenii, dar cât de frumos reinterpretează Renate Done aceată idee, redând starea de déjà vu trăită de îndrăgostiți sau reamintindu-ne că lumea e plină de semne, dar e necesar să le recunoaștem – idee întâlnită și în opera lui Eliade. În alte poeme se simte o briză ușoară de teamă sau de asumare: Mi-e teamă, nu mă recunosc,/ oare de cătușe sentimentale/ constrânsă sunt fără rost? („Teamă ciudată”); Ești ceea ce crezi că ești („Ești”); Dar ceasornicul timpului nostru/ păstrează tacit taina, ne ticăie/ secundele cu grijă („În nopți nedormite”).

Pe lângă toate aceste gânduri despre viață cu tot ceea ce înseamnă ea, un loc privilegiat îl deține, evident, regina sentimentelor, iubirea. Astfel, versurile Renatei Done ne propun o iubire matură, o iubire a liniștii și grijii, cu sclipiri eminesciene, o iubire ce are putere absolută, în stare să mute „sorii și alte stele”, dar această putere este ascunsă în mănușile blândeții: Și m-a atins dragostea,/ cu suflarea liniștită și dulce/ a unui nou născut („Împărăția noastră?”); De ce nu vii,/ oare de ce nu-mi vii…? („Chemare”); Lasă-mă să-ți fiu în gând mereu („Gând&Gând”); Ea face și din cea mai dură ființă/ un visător („Iubirea”) O galaxie a emoțiilor/ gravitează în jurul meu/ când îmi aduc aminte de vocea ta („Vocea ta”); Îți ofer o ceașcă umplută cu visele mele,/ dulci ca păcatul și încântătoare ca ambrozia („Elixirul fericirii”); Inima mea/ o primește pe a ta/ pentru a o vindeca./ Îmbrățișată cu atâta dragoste/ oare se va recupera/ cândva? („Recuperare”).

Prinsă în vraja trăirilor și a viselor/visurilor, poeta ne amintește constant că ne aflăm în această misterioasă călătorie în timp datorită Poeziei, un ghid cât se poate de potrivit pentru o așa de îndrăzneață expediție: Da, dar sunt toate pentru tine,/ îmi spun în gând./ Ce bine că nu știi/ ce nu e de știut…/ În mine dospește un poem lung,/ cuvintele lui cuprind/ tot ce nu pot să-ți spun, acum („Poem pierdut”); Mă întorc în toate pomele mele („În casa fostului meu EU”); Poezia îți oferă visuri („Ce este poezia?”); Tu și versul/ faceți tandem în doi („Ce este poezia?”).

Așadar, volumul Renatei Done reprezintă un bilet prețios către o destinație fascinantă: sufletul omenesc, prins între minus și plus infinit, între amintiri și speranțe, între obârșii și necunoscutul ce ne așteaptă, cu escală în „Zoriale eternități”…