MIREASA FREUDIANĂ

Autor – Mădălina Bărbulescu

MIREASA FREUDIANĂ

Destinele noastre par a se dizolva

unele în altele, 

ca și cum ar fi pictate în tehnica sfumato, 

sub auspiciile unui creator priceput;

același creator care răstignește

surâsul femeii

pe un fundal cu orizont asimetric, 

iar apoi își vinde capodopera ca suvenir

în lumea de dincolo. 

Numai destinele unora se despică 

și lasă lumina să zacă în suflete, 

ca într-un sarcofag;

altele se închid,

iar întunericul le pândește viața,

ca pe o mireasă freudiană. 

HAOS PRIMORDIAL

Când dogoarea ne stăpânește setea,

cheltuiește-ți pașii prin rostul umbrelor.

Toți suferim de setea mortului…

De aceea am uitat la ferestre

paharele cu lumină.

 DELIR SICOFANT

Mă iubeai ca un sufit, dezrobit fiind de căințe,  

și-ai mei sori nesfârcuiți se-nălțau ca niște zmei;  

printre ei călăuzeai, fără veghea unor zei,  

lumi zidite din osârdie – lumile ochilor tăi.  

Cu-o pedanță de calif, mă iubeai aprins și strașnic,  

îmi puneai în piept iscoade și zvâcnirile-i neroade  

revărsau norod de inimi ce se-mpresurau în pântec  

cu pudoare de infantă; soarta cu gust de curmale  

o-nfășam, ca pe un prunc, cu tasmale din amurg.  

Eram noi iubiții care făureau smintirii dogmă,  

fără teama că în evuri dragostea va fi cu normă.  

Mă iubești ca un ocnaș care își păzește vina  

c-un cinism de cal troian, stors de sângele albastru.  

Eu te izbăvesc în suflet, așa cum un caloian  

își cadorisește vipia și credința cu salmastru;  

și-n dezastrul convertirii la amorul cel ateu,  

cercetăm să sorbim timpul, scurs pe cupa lui Orfeu.  

Suntem noi iubiții care, naufragiați pe rug,  

pervertim al rugii crug, când meschina îndurare,  

ascunsă după o dogmă, ne trădează  

iar delictul de a ne iubi cu normă.  

Și-n virtutea celor triste, neîntâmplate, constatăm  

că doar sânge mai separă întuneric de lumină,  

când destinul își închină chiar a inimii bătaie  

pentr-o dragoste bălaie, solitară și proscrisă  

unui soi de bun rămas, unui soi de amăgire,  

prinsă-n acele de ceas.  

Oare fi-va despărțirea, în deliruri sicofante,  

doar un gest de mare fante al destinului ingrat?  

Hai, iubite, să-l sortim, ca pe-un pașă emigrant,  

la dezmățul diletant din sentințele vacante.  

Ce Destin? Ce mare fante?  

Eu sunt Beatrice, tu, Dante!  

Tu, Tristan și eu, Isolda!  

Destinul și-a luat iar solda…