Versuri spuse pe-ntuneric
In memoriam Ioanid Romanescu
Nu scriu pe nisip
nu vreau să trec marea
fiindcă nu ştiu să înot
către clanţa morţii…
*
Eu cînd merg nu merg
alunec doar pe pîrtia
părului tău în vîntul
rupînd ramuri în munţi.
*
Cine scrie / strigă o singură vocală
cenuşa-i deja pe-un făraş
purtat de-o femeie
cu gura plină de sînge.
*
Nici cămaşa nu-i curată
putea fi folosită ca ştreang
pentru cocorul rătăcit
în ceţurile toamnei.
*
A ce miroase cuvîntul tău
cînd jetul de maci se-apropie
de marginea rîpei,
acolo unde fetia Mariei încă
mai e în frunze de cînepă?
*
Satul – l-ai uitat demult –
el ţine greul astrelor şi
ochiul tău mai aproape de moarte
sus pe cumpăna fîntînii.
*
Numai Unul – eu eram –
luminînd poemul spînzurînd
de pleoapa iubitei!
*
Cartea are umbră
Pagina scrisă are umbră
Cum umbră are privirea ta
Simplă literă şi umbră.
*
Trebuie să fii semizeu pentru
a-ţi creşte pui de zarzăr
între degetele mîinii cu care
se poate scrie un poem.
*
Versul meu ca o tăietură de secure
egal cu pasărea din colivie
ce se sugrumă cu propriile-i
gheare.
*
Vîntul ia forma copacului dansînd
cum părul femeii culcate
pe pămîntul în care se-aude
sămînţa urcînd.
*
Gustul sîngelui poate deveni
cultul celui care scrie într-o
noapte despre trupul Poeziei.
*
Tot mestecă poeţii, tot mestecă
macii cîmpiei cînd vor să treacă
frontiera dinspre firul ierbii
şi gura taurului încă ne-njunghiat.
*
Sînt ultimul copil din satul meu
care încă atîrnă de creanga stejarului
cu părul fluturînd în Steaua Polară.
*
Ghinda mică verde bună de cîntec
ca mugurul copilului
rourînd iarba verde din buza
rîpei în care lunecam.
*
Cuib de ciocîrlie pe mormintele
părinţilor şi picioarele copiilor
alergînd dincolo de sîrma ghimpată.
*
Număr din nou, iată, pietricelele
colorate aruncate demult în copilărie
în lanul de cucută în care Maria
dansează şi acum în memorie!
Sterian Vicol – Versuri