Paris, 1856… Reprezentanții Marilor Puteri se întâlnesc în capitala Franței, pentru a stabili detaliile păcii care punea capăt unui sângeros conflict, care a intrat în istorie sub numele de Războiul Crimeii. Vreme de doi ani și jumătate, puterile europene s-au confruntat cu armata Imperiului Rus, care voia să ajungă la strâmtori și să controleze Marea Neagră și Mediterana de Est. Dar această aroganță a țarului strica echilibrul european, de aceea, Anglia și Franța, dar și celelalte puteri, au sprijinit, armat, Imperiul Otoman, omul bolnav al Europei, care de unul singur, ar fi capotat, în fața inamicului din nord. Rușii au trebuit să se recunoască învinși și acolo, la Paris, la preliminariile păcii, ministrul de Externe al Franței, contele Alexandre Walewsky, polonez de origine, prin urmare, anti-rus convins, văr al împăratului Napoleon al III-lea, a venit cu o propunere aparent surprinzătoare: unirea principatelor românești Valahia și Moldova. De fapt, Marile Puteri doreau crearea unui cordon sanitar, care să blocheze avansul rușilor către strâmtori. Acest rol urma să fie jucat de noua entitate politică și teritorială. Mai mult, principatului Moldovei i se retroceda o parte din Basarabia, răpită de ruși, în 1812, mai precis, sudul provinciei. Motivul era lesne de înțeles: bararea avansului rusesc către gurile Dunării. Prin urmare, noului stat i se hărăzea rolul de tampon între cele trei superputeri din zonă: Imperiul Țarist, cel Otoman și cel Habsburgic. Pentru a limita influența consulilor ruși, care se amestecau, frecvent, în viața politică a principatelor, contele Walewski propunea ca în fruntea noului stat să fie pus un principe străin, dintr-o casă domnitoare în Europa. Evident, alta decât cea imperială rusă. Opinia sa a fost îmbrățișată și de lordul Clarendon, șeful diplomației britanice, de reprezentanții Prusiei și ai Sardiniei, dar și de diplomații țarului, dispuși să facă pe plac învingătorilor. Împotrivă erau turcii și austriecii, care declarau că românii din cele două principate nu doresc unirea, drept pentru care Marile Puteri decid consultarea populației, în acest sens, în cadrul Divanurilor Ad Hoc.
A fost momentul îndelung așteptat de către revoluționarii de la 1848, de intelectualii și boierii unioniști, care realizau că o astfel de construcție conducea, automat, la un stat mai puternic, mai puțin dispus să stea în bătaia valurilor politice de la est, vest și sud. Prin urmare, activitatea societăților unioniste, care răsăreau ca ciupercile după ploaie, a ziarelor unioniste, din principate sau din Europa de Vest, a intrat într-o nouă fază. Încă o dată, intelectualii români, școliți în Occident, au profitat de șansa oferită de istorie și au întors, în favoarea națiunii române, hotărârile luate la Paris. Europa a vrut un cordon sanitar, liderii de opinie din cele două principate au vrut o unire teritorială și una în cuget și simțiri.
Nimic nu a fost dat uitării. Toată crema intelectualității românești a început o intensă acțiune de lobby, în favoarea Unirii, la curțile regale și imperiale, în cabinetele diplomaților vremii, în lojile masonice. Peste tot.
Europa adopta, în anul 1858, după ce a conchis că românii doresc unirea, Convenția de la Paris, care preciza, sec: doi domni, două capitale, două guverne, două parlamente. Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, o construcție mai degrabă, tehnică, cu rol exclusiv de paravan împotriva vicisitudinilor venite de la est. Franța trebuia să facă un pas înapoi, în fața nemulțumirilor exprimate de către Viena și Constantinopol. Și atunci, românii au uzat de o nouă strategie, speculând viciile actului semnat la Paris.
La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei îl alegea domn pe colonelul Alexandru Cuza, un moderat ce, inițial, nu intra în atenția grupărilor care se luptau pentru victorie. A fost o soluție de compromis, dar ce compromis de succes! La 24 ianuarie, Adunarea Electivă a Valahiei îl alegea domn pe același Cuza, în urma înțelegerilor încheiate între unioniștii din cele două principate. Un rol esențial în reușita actului unirii l-a avut împăratul Napoleon al III-lea al Franței, care a fost, permanent, un avocat al românilor. De altfel, după anunțarea rezultatului votului, mulțimea a demonstrat, cu torțe, în fața clădirii consulatului francez la București, strigând: Vive la France!, Vive l’empereur!
Acelora dintre Marile Puteri, care au protestat vehement, în fața dublei alegeri, unioniștii români le-au răspuns, candid: Cuza este domn al Moldovei și domn al Valahiei. Prin urmare, sunt doi domni. Nicăieri nu e stipulat faptul că aceeași persoană nu poate fi aleasă domn în fiecare dintre principate.
Așa s-a făcut Unirea. Și mai grea a fost recunoașterea ei oficială. Austriecii și otomanii erau cei mai vehemenți opozanți, considerând principatele ca făcând parte din propria sferă de influență. A fost nevoie, vreme de câțiva ani, ca Alexandru Ioan Cuza să fie domn al fiecăreia dintre cele două țări, să existe două capitale, două guverne și două parlamente. Grație muncii neobosite depuse de diplomații români, din anul 1862, în documentele oficiale, noul stat s-a numit România. Și tot din același an, statul a avut un singur domn, un singur guvern și un singur parlament.
Acesta a fost primul pas al formării României. Un pas decisiv în modernizare, în progres. Un sacrificiu făcut de intelectualitatea din Moldova, care a înțeles imperativul momentului și a acceptat ca Iașiul, veche capitală, să piardă această prerogativă și să devină doar un oraș de provincie. Cel mai mare, din România de atunci, după București, e drept, însă, un oraș de provincie, aflat la granița cu cel mai agresiv vecin.
Da, Unirea s-a făcut cu sacrificii. Unii au pierdut, alții au câștigat. Cu certitudine, însă, a fost momentul de aur al istoriei moderne, care se va amplifica, 59 de ani mai târziu, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia.
conf. univ. dr. habil. Cătălin Negoiță