15 Ianuarie – ZIUA CULTURII NAȚIONALE ZIUA MIHAI EMINESCU

EMINESCU în  Pantheonul spiritualității românești

Convorbiri cu doamna profesor FLOARE CÂNDEA

Realizator: dr,ing. Constantin AVĂDANEI

                    Redactor Șef la RADIOTV UNIREA VIENA

Conform Legii nr. 238 din 7 decembrie 2010,  ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Zi a Culturii Naționale, reprezintă data nașterii poetului național al românilor, prozatorul, dramaturgul, ziaristul și gânditorul, Mihai Eminescu (1850-1889).

Ziua Culturii Naționale reprezintă  nu numai o zi în care celebrăm ”Luceafărul” poeziei românești( anul acesta 170 de ani), dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, a esenței românismului din sufletul oricăruia dintre noi.

C.A. Bună ziua Doamnă profesor! Dintru început, aș dori să vă propun ca, prin acest dialog, să ne ferim a pune pe tapet biografia și opera poetului Mihai Eminescu, nu de alta, dar sunt exegeți care pot fi consultați cu aplomb, aș dori așadar, să punctăm câteva crâmpeie semnificative, care să contureze freamăt  de codru, de pădure, de viață.

F.C. Bună ziua, stimate domnule Redactor Șef al radioTV UNIREA VIENA! Desigur, cu multă plăcere. Cu atât mai mult cu cât, trăim în era tehnologiilor, Google e prin tablete, așa că, puținul din Eminescu, studiat la școală, încă mai că mă îndeamnă la visare: „Hai în codrul cu verdeață/Care tremură pe prund…” O să încerc să răspund la întrebări, nu prin prisma didacticului, ci a firescului. Întrebarea dvs. are un anume conținut intrinsec. Ziua Culturii Naționale nu s-ar fi instituit în urmă cu zece ani dacă Eminescu nu ar fi fost Poetul unui neam. Aș dori să îi invoc amintirea prin poemul „La steaua… ”. De fapt Eminescu e unul, e un El, geniul singular bântuit de filosofii, iubiri cuantice, mărturii, simfonii, înnodate în doine, romanțe sau lieduri, sonete cantabile, poeme dezrobind aforisme, glosse, scrisori, atâtea și atâtea stări, îi inundă opera încât Marin Sorescu, îl confundă cu un tot. Dacă toate acestea n-ar fi existat i-ar fi spus „simplu, Eminescu”.

C.A. „Eminescu n-a existat”, spunea Marin Sorescu. „Trebuia să poarte un nume, un singur nume„. Însă, Eminescu, are un loc, întâi, bine așezat în Pantheonul spiritualității românești. Cum ați evidenția drumurile sale în cultura românească?

F.C. Drumurile eminesciene au fost ca o pecete, lăsând însă urme, incursiunile sale pornind din Botoșani, Ipotești, Cernăuți, Blaj, Oradea, Arad, Timișoara, Oravița, Giurgiu, Berlin, Viena, Iași, București.

C.A. Emil Cioran, în volumul „Ispita de a exista”, Editura Humanitas, 1972, afirma: „A exista – o deprindere pe care mai sper încă, s-o capăt”. Anul acesta, iată se implinesc 170 de ani de la nașterea poetului. Este Eminescu Povestea unei vieți?

F.C. Oarecum, viata lui Eminescu avea o curgere aparte. Sinuoasă în timp, cu umbre din care s-a eliberat, sui generis. Biografia romanțată a poetului este de fapt o viață care nu putea fi trăită altfel, el și-a asumat o individualitate creatoare, o pedalare dinspre nemărginire sau dezmărginire, eliberând mereu starea sa față-n față cu Ființa lumii „Timpul care bate-n stele/Bate pulsul și în tine” (Glossă, vezi Z.D. Bușulenga). Astfel că, dacă vom sta aproape sau departe de trăirile omului Eminescu, le vom putea pe acestea să le coroborăm cu dramatismul sau viața intimă deopotrivă, însă semantizând cu un imperativ anume.

C.A. Doamna Cândea, peste opera vastă a lui Eminescu tronează Columna lui Traian, ideea de o Dacie perpetuă. Cum îl vedeți pe Eminescu un vizionar?

F.C. Pentru mine ca filolog, cu atâtea furci caudine pe deasupra, mie îmi este ușor să declam „De la Nistru pân* la Tisa”(„Doina”). În anul 2008 în Serbia, la Torac, în cadrul cenaclului Folomoc s-a cântat și mai apoi aveam să constat pentru prima oară la românii fără țară, un spirit vizionar eminescian. Eminescu era un căutător de țară, sub bolta cea senină. Dacia era numele unei țări sub o candelă licărindă de milenii. Numele unei țări este o carte de vizită unică peste timp. Sau memorabile versuri interogative „Ce-ți doresc eu ție, dulce Romanie?!” Dacia este în timp Unirea lui Cuza, omniprezentă în spiritul de atunci. Cu siguranță, spiritul epocii nu va uita de V. Alecsandri sau G. Coșbuc, a căror ideal patriotic era consemnat tot în strigăt pentru unire.

C.A. Continuînd convorbirea noastră v-aș întreba dacă, să te apropii de opera lui Eminescu azi, nespecialist fiind, este curaj, îndrăzneală sau admirație totală. Asta, în condițiile în care, în posteritate, prin Eminescu, se deschide o altă fereastră.

F.C. Domnule Constantin Avădanei, Eminescu visa ferice se ascundea ades, la mijloc de codru des, Sara pe deal. Dorința dvs. deci este de a afla în Eminescu nu numai un romantic ci și un patriot inveterat. Ei bine, vă spun că la Arad cu Trupa Pascaly, în august 1868, a recitat o poezie a lui A. Marienescu, „Adu-ți aminte, Maică Românie!”, iar Matilda Pascaly, în splendid costum național a dat glas unei poezii a acestuia, în prezența lui Iosif Vulcan.

C.A. Ne apropiem de un dialog de luceferi, dincolo de unde am vrut să eliminăm sau să genializăm ceea ce s-a tot spus Eminescu-Patrie:„ Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” sau s-a doinit prin „Doina”, crăiasa sa rugându-se „Cum am putea să readucem dragostea lui Eminescu aici. E de ajuns un soclu, o hartă, un piedestal, întru nemurire? La Voroneț, pe mormântul Veronicăi Micle este scris un catren (care rezumă o filozofie de viață sau despre o iubire care se va regăsi și în ciclul de corespondențe inedite, dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle din cartea  „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”, anul 2000).

   Îmi revine în minte sentențios acest catren: „ Și pulbere țărînă din tine se alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce nimicul te reia/ Nimic din tine-n urmă nu va rămînea.” Care nimic Poate fi un Luceafăr, un Sărman Dionis, un Geniu pustiu.

F.C. Nimic nu e de ajuns. Posteritatea va judeca.

C.A. Ca profesor, înainte de a încheia acest dialog evocatoriu, aș dori să lămurim unele probleme legate de opera lui Eminescu, știți, sunt parte a acelei zone a Moldovei, „Călin, file de poveste”, e poem, e basm, e poveste?

F.C. E foarte bună intervenția dvs! „Călin, file de poveste” este o narațiune lirică și are la bază un basm popular, „Călin Nebunul”. Motivul Zburătorului captează taine erotice transpuse în lente alunecări, care aduc sau seduc iubiri pamântene. Tema aceasta e specifica lui Eminescu , astfel că în Luceafărul tocmai se preia o formulă de adresare specifică basmului „A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată…”.

C.A. Nu aș vrea să trecem prea ușor, legat de acest subiect, cu atât mai mult cu cât, în vremurile noastre, a povesti pare a fi un verb care se pierde în volumul de stiluri de comunicare. Spuneți dvs., acum povestiți, narati, vă adresați direct, indirect unui auditoriu sau ce alte mijloace folosiți?

F.C. Pentru mine este foarte binevenită această intervenție. Trebuie să vă spun însă, cu amărăciune că între poveste, povestire și povestioară este o mare diferență. Nu îmi sunt străine povestirile din sat, rămase în mentalul colectiv așa, nealterate, pe care eu le-am inclus în monografii spre a spori farmecul. O povestire este o specie a genului epic în proză, în care predomină relatarea unor fapte sau întâmplări și redate de un narator care urmează un fir narativ. De fapt a nara e sinonim cu a povesti, de unde derivă narațiunea, o povestire de mică întindere, cu personaje puține, cu descrieri, decoruri, de ex. „Hanu Ancuței”(Mihail Sadoveanu), Ion Creangă, un remarcabil povestitor, este concludent în acest sens, scriind povești, povestiri, amintiri dar și basme, spre a le bine distinge.

C.A. Să înteleg că vă îndepărtați de sat și de poveștile care se țes acolo sau cum să înteleg, povestirea e poveste?! „Că ^*nainte mult mai este”. Îmi aduc aminte de unele basme în care trebuia să se țină cont de anumite secvențe sau formule, de început, mediane, de sfârșit. Deci acum ce faceți, narați, spuneți povești sau…?

F.C. Văd că vă prindeți bine în epic. Nu, acum nu povestesc. Povestea nu e totuna cu povestirea. Povestea e asemeni unui basm, cu o formulă de adresare „A fost odată…”. E, de fapt, o simplă istorisire, scornită, un fel de Poveste a vorbei, o specie a epicii populare, cu personaje imaginare, unele nefaste, care nu ar trebui să facă parte din peisaj, ci din imaginar, din fabulos, este de fapt ceea ce azi, mai în glumă, mai în serios e o născocire cât o palavră, de unde și butada „Nici poveste, nici pomeneală!”. Din păcate se cade foarte des în confuzii, satul are oameni și povestiri pline de farmec, scrietori.. și scriitori, scriituri și maculaturi care falsifică tot ceea ce a mai rămas din crengismele lui Creangă. Povestirea satului e unică, povestitorul e martor, omniscient, omniprezent. Există și situația când povestitorul preia anumite povstiri din sat, despre care este obligat să menționeze sursa(nume, vârstă, ocupație).

Iar povestea e una ce ține de fantastic, născocire. De ce toate acestea, simplu, și noi aici am creat o povestire(cât o evocare) căci, a vorbi despre Eminescu, e loc și de Creangă sau Slavici. Din păcate, a ne zălogi în snoave e greu.

Dar parcă se cuvine să cinstim acum Poetul, lecțiile sunt pentru cei ce uită să le predea. Iată cum rostește George Călinescu: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate…”.

C.A. „Să-i fie somnul lin/ Și codrul aproape!” Vă mulțumesc pentru felul dvs. în care ați înteles sensurile adevărate ale convorbirii noastre.

F.C. Eu vă mulțumesc pentru ideea de a ne aminti mereu de Eminescu, de a-i fi datori. Uneori chiar ar trebui să-i invocăm versurile: „Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri ^*nalte /De nu m-ai uita încalte /Sufletul vieții mele „.