DANIEL ERNESTINA, PROZĂ UMORISTICĂ

CORIN BIANU

Noua carte a lui Daniel Ernestina* cuprinde patru proze umoristice, care pot fi la fel de sigur patru piese de teatru, într-atât de mult confirmă harul autorului în direcţia spectacolului dramatic, cu oameni care trăiesc pe viu acţiunea într-o măsură mai mare decât cititorii.

Prima dintre piese, care dă şi titlul cărţii, Câinele meu fumează pipă, are epicul ceva mai întins şi mai rămuros, deosebindu-se de celelalte numai cantitativ, în condiţiile stilului, deja recognoscibil al autorului.

Personajul principal Vasile Popescu, fiu de cioban, reuşeşte în viaţă datorită plocoanelor ce le face tatăl său, până când îşi ia viaţa în propriile mâini şi urcă social prin aceleaşi tertipuri, augmentate însă, pe măsura ţelurilor şi rezultatelor, la scară naţională. Atent cu cine trebuia şi obedient selectiv, prosperă prin corupţie, se recăsătoreşte cu o tânără aspectuoasă şi ajunge senator. Un alt Vasile Popescu, soţul unei femei bulimice, reuşeşte în viaţă numai până la nivelul de şofer la morgă, dar visează obsesiv în compensaţia traiului său anost, că va fi înmormântat cu fanfară militară.

Până la urmă, vin mascaţii peste senatorul corupt, el sucombă, e dus la morgă, omonimul său, ajuns la rândul său, la capătul răbdărilor, se îmbată şi tamponează maşina mortuară de un copac, accident în urma căruia, senatorul se trezeşte dintr-o comă profundă, iar şoferul moare adevărat. Realizând că e mai bine să fie şofer la morgă decât puşcăriaş, senatorul se dă drept şofer, soţia tânără „recunoaşte” mortul (ca să-i rămână toată averea ilicită), iar mortul îşi împlineşte visul de a fi înmormântat cu gardă militară.

Întreg spectacolul este umoristic de la început până la sfârşit, finalitatea aleasă de prozator e de natură morală, avându-l ca promotor pe Dumnezeu: am decăzut într-atât de mult noi, oamenii, încât trebuie să intervină Dumnezeu pentru a stârpi corupţia. Aici se încheie parabola, anunţată ca subtitlu, iar veselia şi râsetele generate de acţiune ne cam stau în gât…

În Năvalnic Trăznitul, fiul unei fete frumoase şi capricioase, al cărui tată era „ceva mai greu ca umbra lui” ajunge spre surprinderea mamei şi a bunicul matern, (tatăl murise trăznit) un intelectual original. La un moment dat, el lansează zvonul (inexact, ca orice zvon) că vor veni extratereştrii spre a face viaţa mai bună conlocuitorilor sărăciţi peste măsură – o himeră, care ajunge repede asumată de toţi, iar când încearcă să demistifice realitatea publică falsificată de el şi să-i determine să muncească pe contemporani ca să-şi îmbunătăţească ei înşişi traiul, aceştia îl contrazic vehement şi îl sacrifică pe altarul mitului mincinos. Autorul a creat o piesă ce ia în răspăr obişnuinţa omenească de a lua drept autentice unele aparenţe, numai pentru a se bucura de efectul iluziilor (care sunt rupte de realitatea vitregă şi prozaică, bineînţeles).

În Slujbă la stat, situaţia este şi mai absurdă, plasată într-o vreme oarecare, când caracatiţa corupţiei generale s-a extins iraţional şi împotriva oricărui bun simţ. Un afon ajunge dirijor într-o filarmonică, înfiinţată special pentru el (în semn de recunoştinţă pentru un favor ce-l făcuse unui potentat al zilei) într-un orăşel prăfuit, dar!… Acolo e însă forţat de împrejurări să angajeze întreg personalul muzical tot dintre cei care habar n-aveau de muzică, aidoma lui, dar erau fii, fiice, soţii, de oameni cu putere în corupţia generalizată, în timp ce numai fata de la bucătăria hotelului unde personajul principal locuieşte gratis este singura talentată în muzică.

Ideea este pe cât de simplă, pe atât de inteligentă şi de ingenioasă în a demonstra artistic, luând în râs realitatea monstruoasă cu mijloacele comicului, că fenomenul corupţiei nu are limite, cuprinde totul şi pătrunde oriunde… Dar se poate găsi un cârcotaş, „afon” complet la artă, care va ricana că „aşa ceva nu e posibil în realitate”, încercând să răstoarne întreg teatrul cu tradiţia-i milenară, prin opacitatea necunoscătorului, care neagă ce nu înţelege! („Ce atâta vorbărie deplasată, când s-ar putea elabora nişte instrucţiuni şi gata!”) Numai că nu se poate şterge acest mod frumos inventat de om pentru arătarea greşelilor celorlalţi, perpetuat cu succes încă din antichitate. Într-adevăr, corupţia nu se poate dezvolta la infinit, modernii au inventat chiar ”teatrul absurdului”, ca oamenii să conştientizeze pe calea elevată şi sigură a artei şi să intervină apoi cu metode adecvate pentru a eradica respectivul fenomen antisocial.

Unchiul Cecil încheie în triumf cartea, aducând în faţa noastră un personaj „de pe lumea cealaltă”, care îşi rememorează viaţa în prezenţa altor participanţi la o şedinţă psihoeducaţională. Cecile a fost un om obişnuit, care n-a avut noroc în căsătorie. S-a resemnat şi a început să lipsească de acasă, petrecându-şi timpul într-o cafenea, unde o cunoaşte pe Cecilia, o potrivire perfectă, dar n-are curaj să-şi lase soţia oficială. Întâmplător, moare şi ajunge la acea „judecată de apoi”. Intervine şi aici Dumnezeu şi îi spune în final, că l-a favorizat cu o „moarte clinică” şi ar face bine să revină la viaţă pentru o nouă încercare, să trăiască împreună cu iubita lui o dragoste efectivă. Şi această proză este savuroasă prin limbajul autorului, replicile personajelor şi concepţia efectivă a textului: regizorului i s-ar putea spune „domnul Grisină”, soţia este o Xantipa etc.

Procedând în final la analiza literară a tuturor celor patru proze umoristice spre a ne conforma teoriei beletristicii şi esteticii în evaluarea lor, vom arăta că scriitorul are mai multe opere la activ, şi-a creat deja un stil care l-a consacrat, particularizându-l în mod spectaculos – nu este o exagerare, o primă dovadă fiind construcţia originală a textelor de faţă.

Dar înainte de toate, Daniel Ernestina este un moralist, el scrie în tradiţia mereu actuală a anticilor, provocând râsul contemporanilor spre a-i ajuta să-şi îndrepte moravurile. Şi o face foarte frumos, de-a dreptul elevat: „ea va veni dimineaţa la slujbă cu urme de fericire în zâmbet, cu păcatele bine îndesate în cearcănele de la ochi şi cu vorba cântată de parcă ar ofta de plăcere”, spune el, referindu-se la experienţele nocturne intime trăite de o soţie, fără a recurge la vulgarităţi ori alte aluzii străvezii „pentru a-şi asigura succesul” (unul ieftin, desigur).

Cum spuneam, Daniel Ernestina e un comediograf, aşa încât nu este o surpriză că uzează de atributele comicului, ci din contră. Comicul de situaţii este realizat în mod ingenios, legând noţiuni fără legătură aparentă între ele şi punându-le în evidenţă valoarea dramatică, el nu ocoleşte nici comicul de limbaj, mai uşurel, dar expresiv şi cu succes spontan: nume de oameni – Trăznitu, Navalnic, Drumbătut, Prăpăd, „Urâto” („etichetă” într-o replică)… Comicul de caracter transpare şi el de la sine, în mod firesc şi parcă pe neobservate. Satira nu e folosită aproape deloc, aşa încât replicile sunt „efervescente” şi declanşează prompt râsete spontane.

Autorul îşi conduce cu siguranţă acţiunea epică într-atât de departe, încât ne temem că nu se mai poate opri, dar în subtext el dă de înţeles spectatorului avizat că omul contemporan s-a degradat atât de mult, a decăzut enorm moral, educaţional, social, încât de multe ori lezează prin acţiunile sale puritatea şi puterea sacrului şi îl invită indirect pe Dumnezeu să intervină într-un fel sau altul în viaţa oamenilor pentru a le da o mână (divină) de ajutor, pentru a-i „reeduca”. Aşa se face că, după ce spectatorul (cititorul) râde cu toată gura, acţiunea propriu-zisă se încheie cu un surâs amar, autorul nu doar s-a jucat (gratuit) spre deliciul celor care îl urmăresc, ci a strecurat în mod subtil, „o idee moralizatoare”, o alternativă de ameliorare, şi nu întâmplător, fiecare dintre cele patru proze poartă subtitlul de „parabolă”.

____________

* Daniel Ernestina, Câinele meu fumează pipă, Editura Astralis Bucureşti, 2019