Se sculase de dimineață, fiindcă ceasul biologic funcționa cu exactitate, iar statul îndelungat în pat ar fi mirosit a lene sau boală, ori ea nu era nici leneșă și nici nu acuza vreo durere într-atât de mare, încât să se facă una cu patul. Printr-o mișcare lentă, își coborî picioarele la marginea patului, se frecă ușor la ochi și privi prin sticla curată și strălucitoare a ferestrei, care se afla la 50 de centimetri de ea. Răsărise soarele de câteva minute și-și cobora razele într-o mângâiere suavă, atingând și fereastra de la etajul trei, în spatele căreia perechea de ochi albaștri se clătea în baia de lumină.
În ziua aceea de septembrie, în cea dintâi zi a toamnei, programul ei nu mai semăna cu programul anului trecut și nici cu cel de-acum 42 de ani. Era altceva. Era nou, era un alt început, pe care și-l grăbise singură într-o clipă de deznădejde, într-un minut de cumpănă sentimentală, într-o oră de maximă analiză interioară. Nu regreta, ci părea doar nostalgică după un timp care expirase prea repede, atât de repede încât nu-i simțise iuțeala și rapacitatea cu care-i furase tinerețea, anii, viața.
În aceeași lentoare, îndepărtă perdeaua și deschise larg fereastra. Aerul plăcut, cu iz de frunză ruginie și bănuți de tufănică, o determină să zâmbească și să respire îndelung, ca și când o clipă de insuficiență respiratorie pusese stăpânire pe dânsa. O dată… și-ncă o dată! Tresări! O lacrimă se prelinse din ochii ușor obosiți, ascunși în spatele lentilelor, căci de vreo doi ani se făcuse soră bună și cu ochelarii.
Cafeaua! Nu-i grabă! își spuse zâmbind, timp în care mâna-i fină, dar cu pielea ușor încrețită, se îndreptă spre aparatul de radio, prietenul cel vechi și statornic. Câteva secunde își privi palmele, întorcându-le când pe față, când pe dos. Erau tot ale ei, dar atât de diferite! Timpul le transformase, n-o avantaja! Or fi devenit ele mai îndemânatice, dar și mai trudite! Recunoștea, nu avusese întotdeauna grijă de ele, nu și le protejase îndeajuns, căci traiul scump ceruse sacrificiu ori ea nu se împotrivise niciodată muncilor domestice și nici mare ajutor nu avusese. Tot privindu-le, se întrebă în mare taină: Oare peste câte alte mâini au poposit mâinile mele, spre a conduce stiloul sau creionul în scrierea literelor și cifrelor în cei 42 de ani?
Și nu s-a sfiit niciodată să-și așeze mâna peste sutele de mâini mici și fragile, curate și cu unghii îngrijite ori peste cele care văzuseră mai rar apa și săpunul sau peste cele cu pielea arsă și aspră datorită muncii fizice la care fuseseră supuse, fără voia lor. Oare ce vor fi făcând acum acele multe perechi de mâini, peste care, odinioară, mâinile mele au încercat să croiască drum? se gândi ea.
Câți ochi n-o priviseră de-a lungul anilor, câte urechi nu-i furaseră cuvintele, câte inimi nu ticăiseră întru iubire, câte minți nu se deschiseseră sub lumina și ocrotirea ei, dar câte mâini nu fuseseră întinse spre ea și câte glasuri nu se auziseră șoptind ori strigând: Doamna, vă rog, veniți și la mine! Doamna, nu-mi iese litera asta! Doamna, stiloul nu-mi mai scrie/ vârful creionului s-a rupt! Doamna, Mircea m-a tras de codițe! Doamna, vă iubesc, dar mi-e dor de mama…
Amintiri, amintiri, amintiri! Multe năvăliseră la ușa sufletului ei în dimineața aceea de septembrie. Și câte n-ar fi avut să aștearnă pe hârtie! Nu, nu venise timpul, era prea devreme, nici nu se uscase tușul pe noua decizie, mai avea de așteptat.
Pe furiș, de parcă ar fi privit-o întreaga clasă, își șterse o pârdalnică de lacrimă. Dispari! își spuse cu glas ferm. De câte ori nu lăcrimase și la școală, de câte ori inima ei de mamă nu fusese frântă de durere ori de bucurie! Doamne, câte nu adunase în sufletul ei!
Acum, nimic nu mai putea fi schimbat, hotărârea rămânea definitivă. Nu regret, nu mă jelesc, nu strig! Esenin! șopti ea, atât cât să-și audă cuvintele ca pe-o binecuvântare, după care continuă ușor îndârjit: Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?
*
La braț cu nostalgia, înțelegea că, pentru prima dată în viață, nimic nu o mai zorea, că acele ceasornicului se mișcau blând, iar ticăitul său nu-i precipita mișcările, ci, din contră, o acompania plăcut. În sunetul ceasului deșteptător și-al știrilor de tot felul își bău și cafeaua. Calm, stând relaxată în fotoliul din modestul său balcon, savură licoarea aromată și atât de binefăcătoare, zâmbi unui gând frumos, dădu să se ridice spre a-și verifica mapa școlară, apoi se reașeză, spunându-și: Gata! Atât a fost! De-acum trebuie să mă grăbesc încet, căci au grijă ei, anii, să-mi grăbească trecerea! De azi, sunt pensionară!
Autor, Angela Burtea