Un foarte incinat dialog între Cristian Pătrășconiu și scriitorul David GROSSMAN evidențiază multe din sensurile și virtuțile literaturii contemporane. Cine este David Grossman? Scriitorul israelian, născut în Ierusalim, în 25 ianuarie 1954, are studii filosofice și de actorie la Universitatea ebraică, fiind mai apoi reporter și actor de teatru. Familia sa a emigrat din Polonia, desfășurând mai multe activități spre a-și întreține existența: femeile (bunica, mama) – manichiuriste, menajere, iar tatăl său șofer și bibliotecar. David Grossman s-a căsătorit cu Michal, psiholog, cu care a avut trei copii, dar mezinul Uri, comandant de tanc, a fost ucis în timpul războiului cu Liban.
Vreo șapte cărți i-au fost traduse în limba română, dintre care amintim ”Vezi mai jos: dragostea” (2007), ”Până la capătul pământului” (2012), ”Căderea din timp” (2013), ”Un cal intră în bar” (2015) și ”De mine, viața și-a tot râs” (2020). E posibil ca Premiul Nobel pentru literatură să fie ales dintre David Grossman, Nguagl wa Tiong,o (etiopian) și Maryse Condé (guatemaleză). Oricum, dacă scriitorul israelian va fi selectat, atunci anticiparea noastră va constitui un pronostic optimist.
DAVID GROSSMAN crede în viitorul literaturii, pentru că încă omenirea este sedusă de povești bine spuse și elegant tâlcuite. Literatura ne reamintește că suntem oameni, persoane, nu popor, că sintagma ”mass-media” induce ideea că media formează mase și nu indivizi cu gândire proprie și cu creativitate. Doar ”literatura dă un sens vieții noastre”. Jurnaliștii ”dresează” oamenii, îi influențează, îi ”massifică”, hrănindu-i cu informații de o zi, în timp ce scriitorii reconstruiesc viața și demnitatea omului. Temele romanelor sale oscilează între iubire (ca în ”De mine viața și-a râs” ”Vezi mai jos: dragostea”, ”Până la capătul pământului”) și tristețe (ca în romanul inspirat de moartea fiului său ”Căderea din timp”).
David Grossman mărturisește că numai în literatură se simte foarte energic viața dar și moartea, dacă povestea este susținută de personaje puternice, angajate într-o o narație virtuoasă, în care să se pună ”și biografie, și sexualitate, și umor, și tragedie, și viață, și lumină”. Fiecare carte, crede D. Grossman, are melodia ei, diferită de altele, pe care cititorii o ascultă și o înțeleg la fel sau diferit. Scriitorul israelian afirmă chiar că personajul feminin, Ora, din romanul ”Până la capătul pământului”, l-a obsedat mult timp după încheierea poveștii, părându-i-se că personajul e viu, trăiește în realitate, fapt ce l-a motivat să-i trimită o scrisoare. Într-o existență atât de imprevizibilă, Literatura își păstrează dreptul de supraviețuire, construind/ creând ”o lume a semnelor de întrebare”, iar ”poveștile bune” inventate de romancieri devin ”un privilegiu de libertate”.
Încheiem scurta prezentare a opiniilor lui David Grossman cu acest citat, care-i aparține, despre volumul său tragic ”Căderea în timp”: ”Se spune că timpul vindecă rănile, dar unele răni nu se vindecă niciodată. Unul dintre eroii cărții pleacă în căutarea a ceea ce a pierdut, sperând să regăsească acel ceva acolo, undeva, în afara timpului. Lunga pribegie „dincolo“ este, pentru autorul cărtii, prilejul unei răscolitoare meditații asupra vieții și a morții și o răvășitoare mărturie de iubire părintească. Este un recviem străbătut de credința în forțele nesecate ale vieții și ale căldurii omenești adevărate.”. E o carte despre ”cum ai putea, ca părinte, să-ți continui viața, să supraviețuiești fiului dispărut tragic într-un tanc cuprins de flăcări”. Cartea îl menține viu, în dorința lui de a-și continua viața.
Când Academia suedeză va anunța Premiul Nobel pentru literatură, voi fi satisfăcut dacă David GROSSMAN va fi laureatul. Acest articol va fi cuprins în lista bibliografică de susținere a valorii literaturii universale.
