Cândva. Mileniul I, primele decenii. Ziridava
Noapte. Ziridava, înconjurată de culmi domoale, acoperite cu păduri de fag și stejar, își odihnește frumusețea, împăcată că și-a împlinit rostul zilei. Celții și dacii au (pe)trecut încă o zi fără să se răfuiască. Uneori, i se pare că sunt niște copii care se bat pentru o jucărie. Totuși, îl preferă pe fratele mai mare, pe dacul rebel, căruia nu îi plac regulile. Pesemne, se născuse într-o zodie de aer. Sau de apă. Ca și ea.
Ziridavei îi place să se oglindească în Mureș, să-i asculte poveștile, să-i surprindă undele ce se sparg de pietre, să își închipuie cum va arăta ea peste un veac, două… Cochetă, își privește dealurile stâncoase de la poalele Zărandului și un gând profetic îi trece prin minte: va replanta viile pe care, dintr-un gest impulsiv, Burebista i le tăiase. Ce eroare! Vinul îi este necesar… în curând, va deveni un simbol pentru sacrificul unei vieți… celei mai importante vieți… și, în plus, nu-i strică să se bucure din când în când. La câte are de înfruntat, merită din plin câte o clipă de răgaz.
Simte… simte în toate pietrele, în toate undele râurilor, în pământul care a plămădit-o… că ceva uriaș, decisiv, i se va întâmpla. Vântul i-a adus vestea unui pod, undeva la Dunăre. Știe. Un pod înseamnă schimbare. Și ce bine se simțea în lenea ei liniștită. Nu-i place să gândească în alb-negru. Nu! Până la urmă, totul pe lumea aceasta e transformare. Și răsturnare de situație. Da! Va deveni, fără voia ei, Zamolxis știe asta!, parte a Imperiului Roman. Va da dovadă de curaj, va lupta! Curajul este numele ei de taină. Dar de data aceasta va fi în zadar. „Alea jacta est!”, va spune Traian. Nu-i nimic. Partea aceasta întunecată are și un revers: îl va cunoaște, în sfârșit, pe Andrei. Auzise multe despre el. Unii îi spun „sfântul”. Ea îl consideră un curajos. Deocamdată! Și îi plac oamenii curajoși, deoarece îi seamănă…
Mileniul al II-lea, secolele XVII-XVIII. Arad
Metamorfoza avusese loc. De vreo șapte veacuri se numea Arad. Orice schimbare presupune un botez. Un nume. Arad… e un nume interesant. Duce cu gândul la Aradul israelit.
Privind, în treacăt, spre colinele de la poalele Munților Zărand, i se umple inima de bucurie: viilor le merge nemaipomenit de bine. O să aducă dovezi în această privință și „Mara” lui Slavici…
Amprentele romane rămăseseră întipărite în vorbele sale. Amprentele turcești în mâncărurile, gustoase de altfel, care, nu prea îi vine la îndemână să recunoască: îi plac. Dulcele păcat al degustării…
Acum e, din nou, sub capriciile vremii. Alții își vor lăsa amprentele peste drumurile orașului, peste clădirile lui, peste obiceiurile lui de tot felul, Mureșul devenind hotarul dintre două imperii: Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Joacă imperiile tenis și își fac fileu dintr-un râu… Meciul, de data aceasta, va fi câștigat de habsburgi.
Da! Din nou, va face parte dintr-un imperiu. Un imperiu pe care nu-l vrea, un imperiu pe care e obligat să-l accepte. Dramatic joc al sorții. Și pentru Arad. Și pentru habsburgii care tocmai au început să construiască… o cetate. Maria Tereza este cea căreia i-a venit această grandioasă idee. A avut nevoie de douăzeci de ani pentru a-și duce proiectul la bun sfârșit. Dar, în acest timp, nu a stat degeaba. Aradul a fost transformat într-un oraș de meșteșugari. Nu mai puțin de 40 de bresle dădeau o mână de ajutor la construirea… cetății, fără să se gândească vreo clipă că vremea le transformă pe toate…
Mileniul al II-lea, secolul al XIX-lea. Arad
Arad. Oraș liber regesc. Plin de palate: Preparandia, Teatrul Hirsch, Teatrul „Ioan Slavici”, Palatul Administrativ, Palatul Justiției, Palatul Neuman, Palatul Cenad, Palatul Herman Gyula, Palatul Andrenyi, Palatul Administrației Financiare, Gara, Cazinoul, Sinagoga, Catedrala Ortodoxă Veche și atâtea altele. Frumoase palate. Și utile. Bogat veac. Minunat oraș. Nu s-au gândit nicio clipă austriecii că într-un palat construit de ei, mai exact cel de pe artera principală, numărul 81, românii vor discuta despre unirea lor cu România.
Mileniul al II-lea, secolul al XX-lea. Arad
Vântul schimbării suflă tot mai tare. În curând, se va cere o jertfă pentru tot ce s-a construit, pentru tot ce se construiește încă: Palatul Cultural, Catedrala Catolică ș.a.
Întâi, Europa întreagă va da socoteală pentru toate încercările ei de cucerire. Va fi un război. Vor muri oameni. Oameni simpli. Oameni care nu au pretenții mai mari decât un cămin liniștit, chiar dacă prin acel cămin înțeleg țara lor. Imperiile vor cădea. Europa își va schimba veșmântul, vechea hartă nemaifiindu-i pe măsură. Apoi, Timpul nu va mai avea răbdare cu oamenii de pe Valea Mureșului, de pe Valea Crișului. Cu oamenii din Arad. Din întreagă Cetatea!!! Își doresc de prea multă vreme să vorbească românește. Își doresc de prea multă vreme să devină parte a României. Prea mult le dă târcoale gândul libertății… Această sămânță încolțește în tâmplele lor albe și se întinde ca o iederă înspre sufletul lor. Sau invers. Nici nu contează. Au fost deja seduși. Cuprinși pe de-a-ntregul de nostalgii.
Zidurile palatelor construite de austrieci prind șoaptele românilor care fac planuri de unire. Palatele lor au o acustică deosebită. Sunetul se propagă precis, clar, ferm. Nu mai e cale de întoarcere. O știe Aradul. O știu austriecii și maghiarii. Arad va fi o piesă importantă a unui puzzle numit România…
Mileniul al II-lea, secolul al XX-lea. Noiembrie, 1918. Arad
Apar, în lumina reflectoarelor, câțiva oameni deosebiți. Deciși. Temerari. Oameni ce vor scrie istorie: Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Sever Bocu, Ștefan Cicio-Pop, Ioan Suciu…
Vasile Goldiș, rațional și diplomat, trecut de prima tinerețe, știe să temepereze firile vulcanice ale mai tinerilor săi prieteni, cum sunt Sever Bocu, ori Octavian Goga, pe care entuziamsul îi face să nu mai țină cont de nimic, focusându-se doar pe unirea Transilvaniei cu România. El știe că un conflict deschis nu e în avantajul lor și acceptă să redacteze ziarul „Românul” – considerat, după încetarea apariției „Tribunei”, „cartierul general al luptei politice româneşti, pregătind Unirea cea mare.”
Ștefan Cicio-Pop se născuse în Cluj, dar destinul l-a purtat spre Arad. În casa lui a fost mare forfotă în noiembrie – 1918: „strada era plină de căruţe venite de departe, iar în apropierea casei se vedeau ţăranii români cu şubele lor, cu căciulile miţoase, soldaţi veniţi de pe front, domni îmbrăcaţi cu paltoane” – scriu ziarele vremii.
Iuliu Maniu nu e arădean, dar a fost prezent în Palatul Unirii, de pe Bulevardul Revoluței, nr. 81, negociind cu Jaszy Oszkar condiţiile actului istoric de la 1 Decembrie 1918.
Astfel, Aradul devine prima capitală a României întregite. Consiliul Național Român s-a mutat de la Budapesta la Arad, devenind primul Guvern al Marii Uniri.
Vasile Goldiș, înțelept, a considerat că ar fi just ca românii să meargă la Alba-Iulia pe 1 Decembrie (și oamenii l-au ascultat, ducându-se cu ce au putut: pe jos, cu căruțe, incognito, deoarece lucrurile încă nu erau simple!), amintindu-ne că acolo a încercat Mihai Viteazul să realizeze prima unire.
Povestea nu se termină aici… fiind deja un obicei ca decembrie să fie o lună plină de evenimente pentru Arad, pentru arădeni: Marea Unire a fost proclamată la 1 Decembrie 1918, așa cum trebuia, dar trupele franceze nu au ținut cont de acest aspect, la sfârșitul lunii ocupând întreg orașul. Abia după jumătate de an s-au liniștit apele (Mureșului), armata română intrând în Arad la 16 mai 1919, iar din iulie administrația fiind preluată de statul român…