De ce scriu femeile?!

De ce scriu femeile? Bună întrebare! Aș zice… Se zice… Femeia, flama, serafic potir, ixtura de   retrăite clipe de netrăite pagini care își intuiește ades segmentul de cititori sau criza de cititori sau femeia – temut ego sau biet scrib decis, încărcat cu o decizie emoțională și o generozitate melodică specific, indus înspre lirism fulgurant și expresiv zbor…

Și totuși: de ce scriu femeile? Cândva eram Personaj în propria carte. Punctiform. Mă trăiam în manuscrise. Alb negru… Dar cu o privire caldă, povestind-mi piramidic povești cu pagini netrăite aproape de un mausoleu nevăzut cu un culoar străbătut de un specific imaginar și, din când în când, cu o carte în mână, de a stârni tensiuni, de a erotiza obiecte, de a căuta cuvinte mustoase din cuibar de vise. Cu o alură peste care flutura alene un raft uitat, povestea mi se deșira precum o dresură de dragul clipelor netrăit trăite. Nu aveam niciodată pretenția că voi scrie o carte de raftul întâi, dar câteodatul așteptărilor și culorile cernelurilor ma îndeamnă sa povestesc…

De ce scriu femeile? În urmă cu zeci de ani, în drum spre Giroc, cu artista FM, am oprit la Timișoara, pe motiv ca aceasta ar avea nevoie de ilustrații pentru o carte de confesiuni. Am lăsat maldarul de poeme crochiuri și am plecat. Dragoste. Culoare. Poem. Stil… așteptau un răspuns. Tu ai scris Poemele și dacă astfel îți tămăduiești condor de timp, continuă, vor sosi curând ilustrațiile (a fost răspunsul atunci, pe care nu l-am consemnat până acum, de la fiul meu). Și mă cuprinse atunci o sete de culoare din care izbucnea o scânteie pe frigul buzelor. Îmi ținea de cald, pe marea ierburilor, o aripă. Iar pe poteci de nalbă scriam cum adieri de vânt din pădurea de brusturi scoborau cărăbuși de pluș.

Și, uite așa, am tras de ceas, cu priviri duse, duse… Pricini de vise. Cântece nescrise mai stau o clipa-n așteptare. Nerușinata mea oglindă fuge spre luminate vremi difuze.

Să nu mă tem de coriandrul gust din mure,-mi spune, și tot așa fluturele basmului îmi despică firul femeii din mine care i se răpea de veșnica ei podoabă, clipa, sub un surâs de stea. Cartea. Cărțile. De ce să mă pierd în drumul unei provocări când nimeni nu citește. Toți scriem… De ce să mă pierd, când pot strânge din dinți îmbrățișări de pagini trăite și clipe netrăite? Și, apoi, de de să ignor un îndemn? Une eclosion? Sau câte un sentiment, în ciuda vârstei, să stoarcă inexorabila trecere a timpului?

Nu a fost o ambiție scrisul și nici un carnavalesc al zilelor de azi, ci un fel de coleră neagră doar a mea, revărsată cu voință, prin pagini scrise, ca niște mari cute înspre vârstele mele.

De ce scriu femeile? Așa întreb și eu femeia din mine care îmi mânuiește personale trăiri ferite de oareșce drame cu îngeri sau păpuși, pur și simplu, prin scris. Obsesia acestei întrebări: de ce scriu?… Nu ar trebui să sune scrupulos și nici să semene cu un tipar sufletesc scrijelit în condei.

Fără cuvinte nu aș fi putut trăi, iar toată ura dintr-o viață tot dragoste o numesc. Mulți se vor regăsi în acest volum, confesiunile lirice nu trebuie să supere, nici să epateze, nici să deformeze imaginea. E o libertate asumată cât o desfătare cu o strădanie fără un anume tipar. Două bucăți de cer în doi ochi. Albastre ploi torențiale, suflete de plumb, un blog de fluturi, un corp, cosițe virgine, miasma, voluptoase coame la gâtul tau. Așa îmi imaginez Poemele: Suveniruri de suflet pe crengi de rouă. Poeme desprinse din patetice îmbieri spirituale cu stări sufletești, încifrat-ludice, modern-liricizate și ascunse din limpezimea minții în existențial, expresionist și filosofic.

Cartea are o identitate și o voce suavă care nu se teme de razele creației, ci de vocile care nu cugetă armonic.  Am ascuns dorinți, simțiri, trăiri fragmentate din propria viață, nu ca să devin un condei faimos, ci sa devin o expansiune a sufletului cu sentimente sau tâlcuri profunde. Nu sunt vulcan, nu eman lava, dar, vremelnic, mai cobor  printre semeni în semn de explozie. Firescului îi clădesc osânzi să îl conving să mai stea.

De ce scriu femeile? Pentru o clipă, cândva, mi-am prins mâinile în palma ta, cititorule, cu glas feminin și tălpi de zâmbete. Acum, te invit să mă inspiri cu Muza ta precum puncte de tensiune sau oaze în deșert să mă citești.

Bine te-am regăsit, incognito. În cartea cât un pseudo-jurnal prozo-poematic, cu juxtapuneri monolagate și scrisori imaginare neexpediate. Acum, pe crengile mele miroase a ruj de nuci coapte și se respiră dincolo de izvoare de timp, de spațiu, de raze argintii, de felină lună și felinar de umbre de nori tomnateci, să te pot îmbrățișa, Iubite, cu un sărut de aprozar la ceas zburat în păcat.

Clipa retrăirii paginilor netrăite mă îndeamnă să scriu. Tot ceea ce voi cere este îndurare.

Fiule,

Maci în decembrie vor

Răsări

Și stele vor pluti

Ca un vânt

Pe câmp

De culoare

Și obraji de catifea

Albastra rochie

Lungă

Va mătura pământul

Pânzei

E primăvara din colțul

Verii

Noastre

Am scris o carte cu ochiul minții. De ce scriu femeile? O întrebare pentru când narațiunea pleacă în vacanță. E acel efect Domino ca un flesh remember. Eu nu cred în legendarizarea vieții mele pusă, aici, în tropi, eu cred în dezvăluire, ca un gest de răscumpărare. Din răsăritul cald al inimii mi-am invocat fiul, iar din efigia feminină am corespondat brâncușian prin zâmbet de dantele și fard pe obraji. Sunt iar un personaj în propria carte din care, anatemic, am schițat o breșă în timp. Cartea nu e un oracol, nici un jurnal. E o narațiune lipsită de fragmente arhitecturale, dar compusă din armonic, inefabil și jumătăți de ferestre. O carte despre despre care autorul scrie ieșind din tipare. Au trecut mulți ani de la debut. Autorul a rămas aceeași ființă singulară ca o fugă necesară și un mesaj olograf.

Clipe netrăite, retrăite în pagini, iată confesiunea. Cititorul va descoperi bucăți de viață, contemplând acalmii, ploi, ruperi, înnodări, firești, profund scenice și emoțional încărcate.

Acum ma imaginez că plec să mă caut, oglindind scrisul pe papirus între stele, ținând moartea la distanță de

Calea Lactee. Dar ar trebui să mă mut în deșertul de foc, de cuvinte… să mă dau Vamă Vântului. Atunci aveam totul. Dincolo de noi, covoare nemăturate de cuvinte.

De ce scriu femeile? E ca și cum morile ar împrăștia grăunte sa vadă strălucirea apelor de la mal.  Acest nou volum are tușa lui de compas.  Cu risc de a ne repeat, nu credem în destin într-o vreme când scriem. A scrie nu înseamnă a naviga, e acea afinitate personală cu martorul întâlnit, necunoscut. Cel ce scrie e judecătorul propriei valori mai ales când se confesează. Aici nu poate fi copiat pentru că trăirea și exprimarea sunt unice. Melanjul stărilor e tot unic. Adumbritor.

De ce scriu femeile? Bună întrebare! Mă întreb printre priviri cu inima. Mă întrebam când nu eram la margine de cer, când aveam nevoie sa respir litere, cuvinte, silabe sau numere pare, impare. Precum un fir de ață. Întinde mâna să plutim deasupra copertelor. Fiecare clipă e un moment de intrânduri, de unde, iată, încearcă să pătrundă înțelesuri. Eresuri. Canoane de carte.

Florica R. Cândea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *