Vitralii de cuvinte – Liliana Popa

Confesiv, titlul cărţii Lilianei Popa, Stăpână pe tăcerea mea – cu o prefaţă –  Lansarea de carte ca vernisaj al unui autoportret, semnată de Emil Lungeanu – pare că sintetizează un fragment dintr-un enunţ programatic, prin intermediul căruia, conştientizând vulnerabilitatea intrinsecă a fiinţei, în general, şi a femeii, în special, prin vocea lirică, poeta caută să şi-o mascheze, afişând încredere în sine, tradusă, la nivel declarativ, într-o manifestare ofensivă, prin care urmăreşte, de fapt, să anticipeze şi să anihileze sau, măcar, să atenueze posibila atitudine a celorlalţi faţă de sine, în tentativa de a-şi crea şi menţine, astfel, un confort lăuntric.Anunţată în felul acesta, creaţia Lilianei Popa este, ca în cazul tuturor poeţilor, proiecţia unei sensibilităţi, care, prin eul liric, reface, în versuri, un parcurs emoţional al fiinţei, a cărei forţă sufletească – afişată, fără ostentaţie, dar cu dorinţa de a-i fi recunoscută – o face în stare să „construiască” punţi spre celălalt, spre lume, dinspre unde o duc zările fiinţei (direcţii nealese însă întâmplător, drept care sunt în măsură să-i susţină şi să-i amplifice reveria, creându-i, totodată, impresia de anulare a trecerii timpului: În interiorul meu / se golesc clipele / ca nişte clepsidre.). De aceea, din toate ţintele posibile ale unei călătorii, poeta alege, mai întâi, spaţiul oriental, plin de culoare, de pitoresc, evocându-l, apoi, printr-o seamă de factori reprezentativi, pentru care bazarul Constantinopolelui este sugestiv, prin etalarea promisiunilor de armonie, de nesfârşit răsfăţ al simţurilor, exprimate metaforic prin obiecte capabile să adune şi să traducă – fie şi la scară mică – fastul şi visarea, starea de graţie a artiştilor, stăpânite de lumea Șeherezadei: parfumuri şi mătăsuri, / ibrice de aramă, / mozaice cu-nţelesuri, / o brăţară mică, filigranată, / o tiară, o granată.Asemenea context aproape că impune existenţa unei componente descriptive a textului poetic (coroborată cu impresia, de naraţie, uneori), din acest volum al Lilianei Popa, cu accent pe latura vizuală, însă imaginile sunt, desigur, mai ales, suportul stărilor emoţionale, creatoare ale atmosferei în care se derulează gândurile. Conţinutul acestor imagini însumează, în primul rând, secvenţe ale prezentului, în care este ancorată cea care-şi face cunoscut, aici, peisajul sufletesc, şi inevitabile urme al trecutului (şi am plecat în paşii de dans cadenţat / al vechiului Bizanţ), peste toate aşezându-se bucuria de a trăi, la cumpăna dintre suflet şi carne, sugerată, spre exemplu, prin laitmotivul dansului: dans cadenţat / al vechiului Bizanţ; dansul sălbatic / de zburător, pe note viscolite; frandola; Mâine o să dansez cu ielele-n poiană etc.Gesturi induse de farmecul oriental (M-am aşezat pe prima treaptă / sorbind mai multe zâmbete / din cafeaua proaspăt râşnită, / adusă cu fes şi şalvari, / într-o ceaşcă de alabastru. / Peste paharul cu şerbet / mă priveau doi ochi de forma migdalei, / cu sclipiri de săbii şi pumnale, / de rubine şi paftale…) completează imaginea acestui spaţiu străbătut de cea care se destăinuie în poezie, subliniată prin caşmiruri şi covoare, smaralde, safire, sâmburi de rodii, flori de portocal ori prin detalii arhitecturale (hornuri, garguie, acrotere etc.), însoţite de inalienabilul alai de gânduri şi sentimente strânse prin timp.Lumea meridională este, de asemenea, prezentă în carte, poeta extrăgând din tărâmurile pe care le cutreieră, cu pasul sau cu sufletul, atât imagini consacrate ca emblematice, încărcate de o simbolistică stratificată prin timp, cele care se impun mai întâi vizitatorului, aşa cum sunt marea, muzeele lumii sau temple din vechea Eladă, cât şi ceea ce se ascunde în cute ale realităţii, acolo unde pătrunde, în primul rând, ochiul artist: La Malta / eu cumpăram lumină. / Din clarobscur / o percepeam pe raccourci-uri / şi o pictam pe stâncile / spălate de valuri.Alcătuind o geografie sentimental-cerebrală, unde suprapune, peste amintitul concret în care călătoreşte, drumul dintre nori sau răscrucea cu gânduri ori biserica pe care şi-o înalţă într-o lacrimă curată, pe harta sa, pe care o punctează nu prin respectarea unei cronologii a trăirilor, ci în zigzag, cu imagini de aici ori de departe, aduse, pe rând, în prim-plan de memoria afectivă, poeta nu aşază, prin urmare, numai locuri îndepărtate, ci şi fragmente din realitatea autohtonă, scara rulantă de la Universitate pe care vara a venit, Conservatorul, Cişmigiul, Transfăgărăşan, dar şi altele, unde sunt tezaurizate avalanşe de gânduri, care se rostogolesc de dincolo de timp, fiindcă, de pildă, nostalgic, observă: Au îmbătrânit nucii de la Râşnov / odată cu mama, cu tata, / cu bunicii…În arealul acesta terestru-sufletesc, prezenţa sau invocarea celuilalt se justifică prin menirea pe care o are (Sufletul tău îmi remodelează sufletul, / sufletul tău opreşte clipele, / ascultă viitoarele partituri / şi ecoul şoaptelor), cu atât mai mult cu cât îl proclamă poet la drumul / mare…În acelaşi timp, cu o configuraţie interioară, aşa cum este cea pe care o dezvăluie prin scrisul său, încărcată de emoţie, poeta se simte solidară cu toţi cei asemenea ei, slujitori ai frumosului, incluzându-i în gândurile sale, de asemenea, pe confraţii plecaţi, şi pe care, din aceeaşi nevoie de echilibru sufletesc, îi aşază în Cenaclul din cer, unde îi reuneşte pe Valentin Nicolau, Costi Stan, Cornelia Maria Savu, Traian T. Coşovei, Ioan Florea, Ioan Zubaşcu, Gyuri Cazar, iar punctele de suspensie pe care le pune după această pomenire sunt o sugestie a unei triste, inevitabile continuări…O concluzie ar putea fi că volumul acesta de versuri al Lilianei Popa este un sui-generis jurnal de călătorie, în care, în „bagaj”, poeta îşi aduce gândurile, sentimentele – unele, doar schiţe ale unor construcţii încă neelaborate, notate, poate, doar spre a păstra emoţia clipei – şi multe fragmente din zestrea livrescă adunată (prin referiri la Euridice, Godot, Estragon, Tizian, la Grădina Ghetsimani, Sfinx, Venus, Orpheus, Apollo, Thor etc.), însă, dincolo de tematică, de imaginile create, se remarcă lăudabila naturaleţe a exprimării colocviale, venind din absenţa încercărilor de a epata cu orice preţ, printr-un limbaj împănat cu termeni neologici, îmbinaţi artificial, de multe ori în detrimentul ideii sau al lirismului, ca în cazul multora dintre cei care astăzi se pretind poeţi.

comandă îngere potop

trecusei să îmi spui
ce dor ți-a fost de mine.
eu dăltuisem demult norii ivorii
în trepte,
cu bătăi de inimă.

eu pot urca
tu cobori
doar în nopțile de ajun
nu mai ajung treptele.

ții minte jocul de demult
pe scara mea de început de lume ?
pe prima treaptă cîntai
pe a doua iubeam
apoi au început să înflorească celelate trepte
și privirile
într-o seară verde
în tăceri fără crepuscul.

îngere,
uite o himeră
cum își desenează
întortocheate neliniști acuarelate.

comandă îngere potop
să-i spele culorile de apă.

Ceasul aruncat pe fereastră

am dat timpul mai departe
cu o oră
să nu știu că știi
ce știai că știu,
basmul imoral
fuga de iad
ușa de cristal
neterminatul bal.
ceasul aruncat pe fereastră
îmi mai ticăie în piept
chiriaș pentru un timp.

tremur de seară

aseară drumul fără întoarcere

stătea rezemat de un copac

cu auzul încordat.

știa cînd voi veni.
eu am trecut

cu tremur de seară

și nu m-am oprit
copacul acela,

jefuit de anotimpuri

între vis și somn

păstrează zîmbetul unui copil

făclie în palmele sufletului.
îmi curge timpul povestit.

adagio în balet clasic

timpul s-a înscris într-un cerc
sau într-o tiară
pe care și-o scoate uneori
să mîngîie safirele amintirilor
cînd aude stropii rătăciți
de vîntul neregăsit
în sufletul de poet fără anotimpuri,
sub cetina norilor
dezamăgiți și desculți.

doarme puțin, după model bizantin
sau florentin
abia trezit,
își zornăie diamantele diademei
de ce nu crezi ființă de alabastru
în rostirea mea neblîndă
timpul e soare senin
și aprigă furtună
ce-ncunună al nostru zenit
noi toți sîntem anonimi
nu vezi frunza plăpîndă
căzînd pe caldarîm,
nu vezi cum ne frîngem privirile în finit
cînd clipa de viață e un infinit ?

doamnă a nostalgiilor
privesc în ochii tăi o lacrimă
rezemată în ziua albă
de ce nu pui un zîmbet
în palma pentru sărut
de ce nu închizi amarul
într-o cupă de iubiri
?

damnată să urc treptele de vis
argntate, sticloase
încrustate cu arpegii
ce nu se mai sfîrșesc
o să mă ascund în căușul palmei
alb, translucid.

la porțile timpului
paznicul încremenit
își zornăie cătușele.

Mi-e sufletul pustiit

ca pământul arid din Valea Gheenei.

numai grote, stânci și spini

cât vezi cu ochii…

Iar freamătă măslinii

și vulturii dau roată

singurătatea-I nu adoarme

vegheată de animalele de pradă

Când se luminează sângele

singurătatea în suflet uitată

se stinge fără lacrimi

sub clipa îndurată

De cât verde

și de câte trepte

va mai fi nevoie

să urc iar în Grădina Ghetsimani…

Mioara Bahna

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *