SACUL CU PĂMÂNT ȘI VISE
Florin Bogdan BOITAN
Volumul de versuri „Sacul cu pământ și vise”, semnat de Florin Bogdan Boitan, tipărit la editura Lucas, Brăila, cuprinde în cele 110 pagini un număr de 74 de titluri. Sunt poezii scrise în prozodie clasică, pe care cititorul le-a mai întâlnit pe pagina de facebook a autorului sau în vreo antologie și care, reunite în acest fel, constituie un debut editorial absolut, sub un titlu neașteptat, o metaforă ce adună în sacul cu pământ semințe de vise lirice, așezate intenționat astfel, pentru a înflori și a rodi într-o primă carte de poezie. Nici nu bănuiește cititorul ce taine mai pot răsări în viitor din pământul rodnic al trăirilor autorului!
Este interesant acest debut editorial! Spuneam mai demult că Bogdan Florin Boitan este un condeier aflat la început de drum care, fără a abdica de la o minima moralia a eticii lirice, combină noutăţi lingvistice, ce se revendică de la lecturile sale (a se vedea referirile la Euridice, Prometeu, Odin cel Orb, Psyche, Hades, Sarmis, Bendis, Tethis), pentru a se întoarce apoi cuminte la un „soldat necunoscut” şi la atât de românescul „cer cu Ane”, sub care își așază creația, asemănând-o cu „Egreta ce zboară pe cerul cu Ane / Ești viața din clipa ce-mi curge prin palme.” (Cine ești?, pag. 30) sau la idilicul „plai cu Mării”.
Într-o prozodie curată, cu rimă încrucişată, îmbrățișată sau împerecheată, cu metafore uneori îndrăzneţe, datorate termenilor bogaţi în detalii tehnice şi anatomice, alteori line și gingașe: „Cu părul răvaș pe un nor rătăcit // Aripă de înger culcată pe nor” (Pictează cu frunze, cu toamna din noi, pag. 49), ori: „Din seva dulce care se prelinge / Pe buzele-ți suave ca destinul / Aș crede c-am putut gusta divinul / Cu dragoste pe trupul tău aș ninge” (Femeia mea, a inimii vestală, pag. 16), comparații suave: „Un răsărit – surâsul tău – senin” (Și ce frumoasă este această lume, pag. 17) și pot fi enumerate multe și neașteptate exprimări (o basma de șoapte; dintr-un cioc de ciocârlie / beau a trilului culoare; bolta tălpii tale îți purta sărut de rouă). Mijloace stilistice multiple și subtile, ce îi vor demonstra cititorului calitatea poeziei din acest volum, ca fiind o creație cu o aproape perfectă identitate între autor şi posibilităţile sale spirituale, ca un balans armonios între aparenţă şi esenţă, ce doreşte a degaja existenţa unui parfum liric special, acumulat în gândurile și trăirile sale, ce se sublimează în metafore deosebite împrumutând adesea nuanțe aforistice. Doar uneori vocabularul poate părea simplu, însă valențele semantice rămân întotdeauna originale, încărcate de sentimentele proprii, ce jonglează cu o nuanță interesantă în jocul alterității, prin care poetul are intenția de a-și apropia în mod empatic cititorii, cooptându-i la o lectură aderentă și comprehensivă.
Acest poet, pentru care „darul cunoaşterii jertfă primeşte”, îşi adună timpul, îşi trăieşte iubirile, îşi admiră iluziile, le trece prin matematica proprie trărilor sale și scrie, ca într-o mărturisire: „Cu apă și cu foc să scriu aceste rânduri.”
Arhitectura versificației joacă țintar între versuri lungi, foarte lungi, de 16 silabe (uneori și peste!): .„– Hai te-nduplecă, divino, de frumoasa-mi poezie! / Braț la braț să mi te-alături, să zburăm prin galaxie, / Vis de vis să leg cu tine, Cronos să ne însoțească, / Purtând trenă după sine, toată oastea sa cerească...” (Peste lacuri amuțite, pag. 32) sau poezia „S-au întors acasă Magii în Grădina poeziei” (pag.78): „Cei trei Magi grăbiră pasul, îngeri mii le poartă trena,/ Purtând cușme frigiene cum se poartă la Ravenna, / Aur, smirnă și tămâie în desagă ei au pus, / Steaua le arată drumul către ieslea Lui Iisus.” și versuri scurte, de patru-cinci silabe: „Dormeai pe valul / Tăcerii-albastre, / Dormeai sub valul / Iubirii noastre.” (Și cei ce te iubeau, te așteptau râzând, pag.20). Mai interesant, cititorul va întâlni poezii cu numai o strofă, un catren, ce exprimă chintesența gândului: „Și dacă scrii, plătești un preț anume, / Căci rănile le-ngropi printre cuvinte, / Iar dacă astăzi ești mai viu în lume, / E… c-ai murit c-o zi mai înainte.” (Și dacă scrii…, pag. 12), două strofe „Strîngând la piept un fir de veșnicie” (pag.40) sau un șuvoi revărsat de 33 de strofe, ca în poemul ce poartă titlul „La margine de vise” (pag. 60). Dar și poezii așezate în strofe de trei, patru, cinci, șase, opt versuri, după cum inspirația a dorit să comande condeierului în clipa de grație a inspirației.
Iar faptul că autorul introduce în paginile acestui volum câteva sonete, fie genul de sonet italian, petrarchist, ce cuprinde o octavă cu două catrene și un sextet cu două terține, fie sonetul englez, shakesperean, cu trei catrene și un cuplet de două versuri (Tu, biet poet…,pag 11), este dovada că Florin Bogdan Boitan a pornit hotărât pe drumul poeziei și că în următoarele volume va încerca toate formele de versificație, până când desăvârșirea îi va împlini căutările.
Nici tonalitățile nu sunt uniforme sau plictisitoare. Sigur că apar influențe, ce schimbă puțin netezimea lirismului propriu, fără a deranja și fără a induce ideea de imitație. Pur și simplu, este vorba de faptul că autorul se simte cuprins de nostalgia versului popular și atunci se desfășoară ca în iureșul unei sârbe înfocate: „Arzi sub tălpi pământ, Mărie, / Sub nojițe, sub opincă, / Gleznele sub broderie, / Sfarmă ritmuri pe tilincă.” (Mărie, pag. 47). Sau, prins sub vraja ritmului eminescian, autorul joacă dubitativul grammatical, păstrând aceeași prozodie, asemeni poetului nepereche: „Ce dacă stele cad în vânt, / Se risipesc într-una? / E ca pe tine să te cânt, / Ca tine, nu-i niciuna.” (Ce dacă, pag. 55). Însă stilul versurilor sale au o aură de mister, cu efecte poetice deosebite și cu armonia bine structurată a versului.
Așa cum am mai arătat, maniera în care își brodează versurile este tapetată cu figuri de stil special alese, în care epitetele și metaforele strălucesc prin țesătura strofelor serioase, sobre, Dar și ale acelora cu nuanțe ludice: „Soarele pe jumătate își puse pe nas monoclu / Însă luna, ștrengăriță, după deal făcea cu ochiu* / Iute-și trase demoazela ale sale, fine, dresuri, / Se topise printre gânduri prin obscure înțelesuri.” (Peste lacuri amuțite, pag.32), ce fac din poezia acestui condeier o adevărată delectare pentru cititorul aderent la trăirile sale.
Temele poeziilor sale sunt multiple, cu o largă respirație, deși condensate în acest volum nu foarte voluminos. Poetul dorește să atingă întregul corolar al sentimentelor, așa cum îi dictează trăirile sale interioare. Dragostea, cu toate valențele ei cunoscute și recunoscute: de Dumnezeu, ca o stare dătătoare de speranță; de patrie, în care meleagurile dăinuirii noastre trebuie apărate; de istorie, ca singura bogăție ce nu ne-o poate lua nimeni; de femeia care întruchipează mama, iubita, născătoarea de viață și destine: „O aripă în cer, un Prometeu, / Ce stă de strajă peste zări senine.” (Mama, pag 87) …, respectul pentru tot ceea ce înseamnă datoria de a păstra coeziunea neamului și gratitudine pentru statornicia lui, dar și dezamăgirea pentru ceea ce se întâmplă: „Unde-ți este, țară, zestrea strămoșească? / La fereastra casei stau pândind vulpoii ? Unde-ți e credința, poarta ta cerească? / Scumpă Românie, unde-ți sunt eroii?” (Pe Donul liniștit, pag. 80)
Deși acest volum este un debut editorial, versurile au o profunzime în care interrelația prietenoasă ființă – spațiu – timp denotă o influență continuă, ce se află la intersecția între trăirile sufletești, evoluția gândirii poetului și Creator. A rezultat o poezie a harului ce i-a fost hărăzit pentru a crea versuri scrise într-un un stil deosebit, personal, în care frământările interioare ies ca un scut de lumină, să limpezească prin cuvânt perspectiva ființială a autorului liric, cel care, într-o permanentă căutare a sinelui, prin versurile acestui volum, întreabă, cercetează și dă răspunsuri, vibrează, contemplă, definește și luminează, dorind să contureze creației sale o caracteristică pluridimensională.
Cităm pe poetul Ion Alexandru, cel care spunea că: „Pentru a-și înțelege sufletul, omenirea are nevoie de poezie.” Felul în care autorul acestui volum înțelege arta poetică cu itinerarul ei bine stabilit (emoție – creație – exprimare) determină un simț al poeziei deja frumos conturat, în care talentul și creativitatea își caută egalitatea de șanse. Viitorul său literar va confirma acest lucru în scrierile acestui poet promițător.
Florin Bogdan Boitan, semnatarul volumului „Sacul cu pământ și vise”, aduce în fața cititorilor o creație lirică specială, cu o poezie bună, plină de sensibilitate, armonios alcătuită și care îmbracă într-o mantie de sinceritate toate trăirile sufletului său, dorind să releve ceea ce spunea Zoe Dumitrescu Bușulenga: „Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului”.
Incitarea la lectura acestei cărți, într-o lume și un timp debusolant, este, de fapt, o frumoasă invitație la reîntâlnirea emoționantă și modelatoare cu frumosul, cu valorile și virtuțile poeziei, încununată cu forța trăirilor interioare într-un „moment magic, de o mare intensitate, (…), când penița, încărcată cu gândurile autorului, se pregătește să le însuflețească prin cuvinte”,așa cum spune poetul ca o metaforă a gândului său.
Lucia Pătrașcu