LABIRINTUL
La început, în fiinţa-mi de lut
s-a pitit tainic iubirea..
Şi-n rădăcinile adânci ale ei,
viaţa a luat forma aripilor albe
Timpul, fără a-şi schimba măsura,
Ghemul Ariadnei l-a desfăcut,
încet, de la sine…
Şi, din Cunoaştere, a izvorât
lumina înţelepciunii,
Din Adevăr s-a zămislit
lumina dragostei,
Contopindu-se cu materia
Şi atunci a izbucnit
flacăra sufletului
Ca Persefona am străbătut labirintul,
şi am simţit în ceafă, răsuflarea-i rece
Şi cu fiecare pas cutezat, se deschidea
adânc, rana de sub pleoape..
De secera lunii am atârnat,
ispita „capitulării laşe”…
Şi-n inima mică, ca un fruct,
am adunat izvoare de cristale
Ce au săpat adânc, în suflet,
Cetatea Luminii!
NOSTALGIE
Ea trece pe stradă făcând paşii mici
şi simte în ceafă, în spate, pe-obraz,
privirile celor ce grav o condamnă:
„Păr verde?!…Păr verde?!…
s-aude ecoul.
Ea merge înainte –
şi vântul pribeag îi mângâie părul…
„-Ce verde închis!?…E pădurea?!
uimit îşi pune-ntrebarea..
Iar fata, încet îi şopteşte:
„-Pădurea e-n sufletul meu,
mi-e dor de pădure şi nu pot să o văd,
şi numai suflarea ta ştie să mângâie,Pădurea din părul meu.”
DESTIN
Pe care-o vreau…dar n-o mai am!
Păşesc, privind tot înainte,
Prin frunzele ce cad foşnind-
Crâmpei de vise ostenite,
Tresar sub pasu-mi obosit
Zadarnic ochii mei mai cată,
Prin vechiul Aladin ochean –
O razã limpede, curatã,
Stingher tu treci pe lângă mine,
Şi ierni aduci şi vânturi reci…
Oh !…te cunosc atât de bine, Destin al meu, la cine pleci?
SALCIA
Pletoasă, gânditoare , cu pleoapele închise
Şi vântul dezmerdându-i faldurile grele,
Pe malul solitar al unui râu rămase,
O salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.
Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse,
Cu braţele ei grele de frunze şi-nfloriri…
Ne-nfioră tainic de amintiri apuse,
Şi-n oglinda apei se-apleacă murmurând:
Tu la izvor, Eu la vărsare
ne legănăm cu vise şi iubiri,
.. cuprinşi de neuitare!
ZEFIRUL
Zefirul mi-aduse pe aripă,
Un gând de iubire stingher –
Timid, el se arată o clipă
În blânda lumină, pe cer.
Şi, vântul se plimbă prin păru-mi…
M-atinge cu pasu-i uşor,
Mă-ntreabă:
„-Cui vrei să te dărui,
Cu-atâta iubire şi dor ?”
Ş-atunci, murmure sfinte, curate –
Buzele-mi calde-ţi şopteau
Regretul, că nu eşti aproape,
Spunându-ţi mereu …că te vreau!
INIMA MEA
În inima mea,
sălăşluieşte un petic de cer
şi un pumn de pământ…
Pentru a-mi proteja inima,
de buruieni omeneşti,
Desţelenesc pământul cu eclata carului mic,
pentru a afla în adâncuri Misterele Eleusine,
Ce le ascund apoi fericită,
în al meu petic de cer.
PIOŞENIE
Motto: Ieşi-va duhul lor şi
se vor întoarce în pământ.
În ziua aceea vor pieri
toate gândurile lor.
(Ps.145,4)
Mă-ndrept spre casa bunicilor,
Dar ea mă primeşte pustie şi goală.
Mă-ntorc spre căminul părinţilor
ca o pasăre care,
după ce şi-a luat zborul,
îşi caută cuibul plin de
penele ce i-au căzut din aripi.
Mă-ntorc la fiinţa iubită,
cu sufletul plin de dragoste,
să-i spun c-a fost cu mine mereu!
Mă-ntorc, spre tot ce-a fost
tristeţe şi bucurie…
şi
Vreau să retrăiesc totul…
pentru că timpul devine un hoţ
al vârstelor şi fuge…fuge…fuge
şi
Atunci, mă voi întoarce către
pământul care mi-a dat fiinţa…
„din pământ eşti
şi în pământ vei merge!”
CHEMAREA
MĂRULUI
Creanga îmi este prea
încărcată de flori.
Vreau să le dăruiesc,
să simt fiori.
Să-mi salte trupu-mi prea lemnos,
în faţa visului frumos
Acelor ce cuprinşi de dor,
cu şoapte dulci îşi spun ce vor…
Să se-mplinească-n viaţa lor.
Şi-atunci îi chem:
„Veniţi cu toţi la umbra mea –
Parfum de măr şi flori de nea,
Sfinţi-va gândul, dragostea,
Şi taina ce se-ascunde-n ea!”
BUNICA
Ţi-e faţa brăzdată,
de şanţurile durerii.
Ţi-e părul albit,
de povara anilor.
Ţi-s buzele subţiri,
de mânia tăcerii.
Ţi-s ochii adânci,
de mulţimea dorurilor.
Dar sufletul ţi-e plin,
de harul Iubirii,
revărsat asupra Tuturor…
BUNICUL
Pe scaun, sub măr, stă bunicul,
Alături, bastonul de-alun.
Pe rondul de flori stă piticul,
Cioplit dintr-un trunchi de gorun.
Şi-aduce aminte de vremuri trecute
Când mâna-i uşoară în lemn sfredelea,
De-atunci au rămas doar statui tăcute
Şi lacrimi din ochi, cad fără să vrea.
Copilul se uită uimit la bunicul
Şi-i mângâie barba de nea-
Pe lângă ei trece ca vântul
Coroana de frunze,
Şi-odată cu ea…
S-aude un murmur,
Şi apoi cuvântul:
A fost cândva…!
În amurg, târziul vals
CASA BUNICILOR
Pereţii casei bunicilor
sunt prăfuiţi cu dureri.
Pereţii casei bunicilor
sunt văruiţi cu lacrimi…
Dar icoanele de pe pereţii ei,
ne vorbesc de IUBIRE!
Autor, Emilia Țuțuianu
O imagine, o clipă, o aducere aminte, o culoare…În poemele Emiliei Țuțuianu, toate capătă consistență și construiesc, într-un zbor fin al cuvintelor, universul magic. Acolo, ființa este mai intai recreată in spațiul propriu sieși, din afara timpului, apoi înnobilata prin adâncimea emoțiilor, prin atingerea cu esenta. O poezie gravă. Și delicată. Și puternică.