Emilia Țuțuianu – Poeme

LABIRINTUL

La început, în fiinţa-mi de lut

s-a pitit tainic iubirea..

Şi-n rădăcinile adânci ale ei,

viaţa a luat forma aripilor albe

Timpul, fără a-şi schimba măsura,

Ghemul Ariadnei l-a desfăcut,

încet, de la sine…  

Şi, din Cunoaştere, a izvorât

lumina înţelepciunii,

Din Adevăr s-a zămislit

lumina dragostei,

Contopindu-se cu materia

Şi atunci a izbucnit

flacăra  sufletului

Ca Persefona  am străbătut labirintul,

şi am simţit în ceafă, răsuflarea-i rece

Şi cu fiecare pas cutezat,  se deschidea

adânc, rana de sub pleoape..

De secera lunii  am atârnat,

ispita „capitulării laşe”…

Şi-n inima mică, ca un fruct,

am adunat izvoare de cristale

Ce au săpat adânc, în suflet,

                  Cetatea Luminii!

NOSTALGIE

Ea trece pe stradă făcând paşii mici

şi simte în ceafă, în spate, pe-obraz,

privirile celor ce grav o condamnă:

Păr verde?!…Păr verde?!…

s-aude ecoul.

Ea merge înainte –

şi vântul pribeag îi mângâie părul…

„-Ce verde închis!?…E pădurea?!

uimit îşi pune-ntrebarea..

Iar fata, încet îi şopteşte:

„-Pădurea e-n sufletul meu,

mi-e dor de pădure şi nu pot să o văd,

şi numai suflarea ta ştie să mângâie,Pădurea din părul meu.”

DESTIN           

 

Pe care-o vreau…dar n-o mai am!

Păşesc, privind tot înainte,

Prin frunzele ce cad foşnind-

Crâmpei de vise ostenite,

Tresar sub pasu-mi obosit

Zadarnic ochii mei mai cată,

Prin vechiul Aladin ochean –

O razã limpede, curatã,

Stingher tu treci pe lângă mine,

Şi ierni aduci şi vânturi reci…

Oh !…te cunosc atât de bine, Destin al meu, la cine pleci?

SALCIA

Pletoasă, gânditoare , cu pleoapele închise

Şi vântul dezmerdându-i  faldurile grele,

Pe malul solitar al unui râu rămase,

O salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.

Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse,

Cu braţele ei grele de frunze şi-nfloriri…

Ne-nfioră tainic de amintiri apuse,

Şi-n oglinda apei se-apleacă murmurând:

       Tu la izvor, Eu la vărsare

       ne legănăm cu vise şi iubiri,

       .. cuprinşi de neuitare!

ZEFIRUL

Zefirul mi-aduse pe aripă,

Un gând de iubire stingher –

Timid, el se arată o clipă

În blânda lumină, pe cer.

Şi, vântul se plimbă prin păru-mi…

M-atinge cu pasu-i uşor,

Mă-ntreabă:

„-Cui vrei să te dărui,

  Cu-atâta iubire şi dor ?”

Ş-atunci, murmure sfinte, curate –

Buzele-mi calde-ţi şopteau

Regretul,  că nu eşti aproape,

Spunându-ţi mereu …că te vreau!

INIMA  MEA

În inima mea,

         sălăşluieşte un petic de cer

         şi un pumn de pământ…

Pentru a-mi proteja inima,

         de buruieni omeneşti,

Desţelenesc pământul cu eclata carului mic,

         pentru a afla în adâncuri Misterele Eleusine,

Ce le ascund apoi fericită,

         în al meu petic de cer.

PIOŞENIE

Motto: Ieşi-va duhul lor şi

                                              se vor întoarce în pământ.

                                              În ziua aceea vor pieri

                                              toate gândurile lor.

                                                                       (Ps.145,4)

Mă-ndrept spre casa bunicilor,

Dar ea mă primeşte pustie şi goală.

Mă-ntorc spre căminul părinţilor

       ca o pasăre care,

       după ce şi-a luat zborul,

       îşi caută cuibul plin de

       penele ce i-au căzut din aripi.

Mă-ntorc la fiinţa iubită,

       cu sufletul plin de dragoste,

       să-i spun c-a fost cu mine mereu!

Mă-ntorc, spre tot ce-a fost

       tristeţe şi bucurie…              

şi

Vreau să retrăiesc totul…

       pentru că timpul devine un hoţ

       al vârstelor şi fuge…fuge…fuge

              şi

Atunci, mă voi întoarce către

      pământul care mi-a dat fiinţa…

             „din pământ eşti

              şi în pământ vei  merge!”

CHEMAREA

                MĂRULUI

Creanga îmi este prea

   încărcată de flori.

Vreau să le dăruiesc,

   să simt fiori.

Să-mi salte trupu-mi prea lemnos,

   în faţa visului frumos

Acelor ce cuprinşi de dor,

   cu şoapte dulci îşi spun ce vor…

Să se-mplinească-n viaţa lor.

Şi-atunci îi chem:

   „Veniţi cu toţi la umbra mea –

    Parfum de măr şi flori de nea,

   Sfinţi-va gândul, dragostea,

   Şi taina ce se-ascunde-n ea!”

BUNICA

Ţi-e faţa brăzdată,

        de şanţurile durerii.

Ţi-e părul albit,

        de povara anilor.

Ţi-s buzele subţiri,

       de mânia tăcerii.

Ţi-s ochii adânci,

       de mulţimea dorurilor.

 Dar sufletul ţi-e plin,

       de harul Iubirii,

       revărsat asupra  Tuturor…

BUNICUL

Pe scaun, sub măr, stă bunicul,

Alături, bastonul de-alun.

Pe rondul de flori stă piticul,

Cioplit dintr-un trunchi de gorun.

Şi-aduce aminte de vremuri trecute

Când mâna-i uşoară în lemn sfredelea,

De-atunci au rămas doar statui tăcute

Şi lacrimi din ochi, cad fără să vrea.

Copilul se uită uimit la bunicul

Şi-i mângâie barba de nea-

Pe lângă ei trece ca vântul

Coroana de frunze,

Şi-odată cu ea…

S-aude un murmur,

Şi apoi cuvântul:

A fost cândva…!

În amurg, târziul vals 

CASA  BUNICILOR

       Pereţii casei bunicilor

      sunt prăfuiţi cu dureri.

Pereţii casei bunicilor

      sunt văruiţi cu lacrimi…

Dar icoanele de pe pereţii ei,

      ne vorbesc de IUBIRE!

Autor, Emilia Țuțuianu

One Comment

  1. Iulia Roger Barcaroiu

    O imagine, o clipă, o aducere aminte, o culoare…În poemele Emiliei Țuțuianu, toate capătă consistență și construiesc, într-un zbor fin al cuvintelor, universul magic. Acolo, ființa este mai intai recreată in spațiul propriu sieși, din afara timpului, apoi înnobilata prin adâncimea emoțiilor, prin atingerea cu esenta. O poezie gravă. Și delicată. Și puternică.

Comments are closed.