MICI ISTORIOARE AFECTIVO –VERIDICE

Volumul „Mici istorioare afectivo-veridice”, semnat de scriitorul Vasile Ponea, publicat la editura PIM, 2020, are o Prefață semnată de Ion Popescu-Brădiceni, care iată ce spune despre acest volum: „Noua invenţie ponească este delicioasă, şarmantă, seducătoare, dezinvoltă, ludică, dă impresia că e scrisă dintr-o suflare, dintr-un entuziasm neîntrerupt, dintr-un imbold interior de neînfrânat”. În această prefață, pe care o intitulează Minunatele povestiri ale lui Vasile Ponea, Ion Popescu-Brădiceni mai precizează: „Povestind mici istorioare veridice, Vasile Ponea îşi (re)localizează discursul simulat naiv sentimental dar de-o autenticitate şi verosimilitate nichitastănesciană şi totodată argheziană.” Ilustațiile semnate de Valer Neag se alătură paginilor volumului, înseninându-l cu armonia lor. Așa cum arată scriitorul, publicistul, criticul literar Ion Trancău: „Vasile Ponea, poet și autor de aforisme sau cugetări oroginale cu un bogat conținut filozofic – literar” a început a scrie proză și, iată, în acest volum descoperim „abundența regionalismelor din satele moldovene.”

Cuprinsul volumului, o adevărată carte a amintirilor, este țesut pe șase capitole, fiecare cu un titlu bine precizat: Povestiri din copilăria de la sate; Diverse instantanee comice; Despre școală, facultate și armată; Amintiri din facultate; Diverse șotii la Cenaclul Columna Târgul Jiu; Istorioare diverse.

Capitolul întâi, intitulat „Povestiri din copilăria de la sate” are bogăția memoriei, ce ne rămâne definitiv în zestrea fiecăruia, cu mici întîmplări, cu mici poante, cu tot ceea ce face farmecul copilăriei. Asemeni  scrierilor marelui povestitor Ion Creangă, întâmplările încep cu amintiri din copilărie, cărora nu le lipsește farmecul,  tandrețea și aplombul. Întâmplările pot fi obișnuite sau pline de neprevăzut, insă expresiile au nuanța neaoșă, ce face specificul limbajului moldovenesc, învăluindu-l cu frumusețea sa perenă. Semănătorul arunca în pământul reavăn al câmpului proaspăt arat „puii nenăscuți ai viitoarei primăveri”, semințele viitoarei recolte; femeile participau la clăci de „bătut răsărita din pălării”, deoarece nimic nu se risipea, nici măcar „bețili de răsărită folosite la tors cânipă și lână”; la clacă toată lumea era servită cu bragă preparată după o rețetă anume. Despre cânepa „tochită” vreo trei săptămâni, în râul Vasluieț, după ce se aduna sămânța mare pentru anul viitor și cea obișnuită pentru „uleiul di cânepă”, apoi uscatul la soare și melițatul ei, rezultând fuioarele de cânepă, dărăcite, toarse, bune de țesut și câlții folosiți în gospodărie. Sau  scoteau gheață din fundul gropii la ghețăria lui Katz Haim din Codăești, o cărau cu căruța, o depozitau în beci și se ospătau timp de două săptămâni cu înghețata, pe care o pregătea zilnic tanti Mărioara, preoteasa. Sigur că întâmplările cele mai hazlii se petrec în satul bunicilor, la Sărbotești, în răsfățul bunicii „cu di tăti bunătâțili”, unde copiii erau prinși în joaca lor „de-a oili și ciobanul”, când cei „nici” învățau mersul „tăcmitului ” la târguieli, vânzând cioburi colorate ce închipuiau oi.  O vreme de basm, cu vacanțele petrecute la bunici, bine organizate de bunica, „femeie harnică și pricepută, nu stătea locului tătâ zîulica”, care  dădea de lucru fiecărui nepot, după putere și pricepere, iar seara înainte de culcare „bunica ne povestea mereu altă poveste” despre oamenii din sat. „Pentru noi oamenii din sat erau eroi din poveste”.

Și întâmplări sunt multe. Cu măcinatul de la moara Domnească și întâlnirea cu „lupchii” pe drumul de întoarcere; cu stafia din dulapul mătușii Mărioara. Iar paguba făcută în harbuzăria lui moș Macarie, om „de o zgârcenie dii povesti” amintește de copilul humuleștean și năzbâiile acestuia prin cânepa altei mătușă Mărioara, de unde rezultă că toți copii au aceeași poftă de hârjoană. Întâmplările cu cai și, mai ales, cu „iapa Jănulesei”, iute și năbădăioasă. Descrierea iarmarocului, a mărfurilor aduse spre comercializare și, mai ales, „lanțurile lui Iuju” de diferite mărimi, în care flăcăiandrii învârteau fetele până le amețeau, ori „bărcile ce se dădeau peste cap”. Dar și jocurile diferite, specifice fiecărui bâlci. Sau pățania cu iapa sură, nărăvașă și neînvățată la ham. Istorioare, ce păstrează încă gustul copilăriei petrecute, mai ales, în preajma bunicilor. Cu povestirea „Găina me ce-i pestriță” din capitolul întâi se descâlcește șirul întâmplărilor de mai târziu, când cei mici au devenit oameni cu responsabilități familiale, cu alte drumuri în viață, însă tot împreună cu bunicii își petrec și întâlnirile de suflet. Apoi vine rândul nepoților să-i plimbe pe mama, unchiul și bunica la mare și să se bucure de surprinderea acesteia: „ – Văleleu, ci di-a apă albastră”. Primul capitol, intitulat „Povestiri din copilăria de la sate” se încheie cu cele douăzeci și două de sfaturi de bunăcuviință, pe care bunica, femeie cu credință în Dumnezeu, le transmite nepoților, pe care i-a  crescut în dragoste de oameni, cu respectarea cinstei și a adevărului.

Capitolul al doilea, intitulat „Diverse instantanee comice” cuprinde trei povestiri (Coana Floarea şi teatru; Ileana şi colesterolul; Cu Liviu pe motocicletă), povestiri, ce au șarmul lor și nu puteau lipsi din carte, titlurile însele făcând trimitere la bănuite întâmplări comice: Coana Floarea deranjează cu remarcile sale un spectacol de teatru; Ileana nu înțelege cum unii, în jaful lor de cuceritori, doreau să mănânce numai gâște pline de colesterol; Sau despre călătoriile pe motocicletă, în tinerețe, cu prietenul Liviu, când surprizele sunt inevitabile.

Capitolul al treilea, „Despre școală, facultate și armată” se depărtează cumva de miezul Moldovei și în cele trei titluri (Cum am făcut școala și facultatea, Cum am ratat eu de două ori pilele la facultate, De-ale armatei necazuri), povestirile devin mai lungi, cuprind arii mai mari de cuprindere și personaje noi. Mama autorului, văduvă, după ce tatăl băiatului a murit împușcat la Țiganca, refugiată în satul Greci, din Olt, se căsătorește cu directorul școlii din sat și copilul are înlesnirea de a se afla mereu alături de școlari. Astfel, că la cinci ani citește, iar bucuria lui cea mare este să-i deslușească noului bunic tainele știrilor din ziare. În povestire apar alte neamuri decât cele cu care ne-am obișnuit în capitolul întâi. Întreagă această partea a cărții descrie drumul prin școlile vremii, cu tot ceea ce însemna acest lucru și oamenii de o anumită vârstă știu acele lucruri, nume de profesori noi, apoi armata și continuă până la absolvirea facultății. Oameni noi, caractere diferite și consecințe pe măsură.

Capitolul patru, intitulat „Amintiri din facultate”, cuprinde cinci titluri (Te doare sfera?, Frate studentule…., Linia dreaptă…., Haraga și matematicile speciale, Am intrat în paranormal și nu discutăm), ce aduc în fața cititorului întâmplări din timpul facultății.

Capitolul cinci, intitulat „Diverse șotii la Cenaclul Columna Târgul Jiu”, cuprinde patru titluri (Caut o „Dilemă”, Premiul la Festivalul de Literatură Tudor Arghezi, Poeme lesnicioase, Fiul Gorjului de la Vaslui), ce relatează activitatea de scriitor, om de cultură gorjean, columnist, redactor șef la Revista Caietele Columna și susținător al activității Cenaclului Columna și al Atelierului Național de Poezie – Serile de la Brădiceni. Toate arată dragostea scriitorului Vasile Ponea pentru cuvântul scris și pentru condeierii care trudesc pe câmpia lui.

Capitolul șase, intitulat „Istorioare diverse”, cuprinde două titluri (Un erou de la Ţiganca – Comuna Stoianovca, Raionul Cantemir, din 1941, Sergent T.R. Vasile Ponea  și Potecaşii de la Slătioara – Vâlcea). În prima povestire este vorba despre tatăl autorului decedat în vremea războiului, fără să-și fi cunoscut feciorul, care se va naște la șase zile după această pierdere. Autorul mărturisește: „…ca să nu rămână dator nimănui, nici ţării, m-a dat pe mine poporului, să-i port numele, amintirea și datoriile întru cinstirea lui. Eu l-am întâlnit pe tata doar în fotografie.” Cea de a doua povestire este o întâmplare cu grănicerii, care-și fac datoria verificând linia de graniță.

Volumul se bucură și de prezența unor gânduri exprimate în versuri, ce însoțesc sentimentele autorului despre eroii neamului: „Altarul patriei este pretutindeni, / De aceea eroii noștri odihnesc în altar.” Și despre sfânta datorie de a lăsa urmașilor cinstirea mărturiilor trecutului, pe care: „Le-m mutat cu băgare de seamă și sfială, în camera bună, / Ca fii și nepoții să le aibă în grija străbună, / Să păstreze fiorul de dragoste pentru țară și natură, / Cu pioșenie și sfințenie, urma trecutului, drept arvună.”

Descinzând parcă dintr-un  Ion Creangă al poveștilor, autorul face o acoladă prin timp, pornind de la copilăria petrecută pe malul Vasluiețului, cu apa sa, sigur, tot atât de „frumos curgătoare” și ajunge în contemporaneitate la activitățile culturale, cenaclu, reviste, lansări de carte, festivaluri, pe care Vasile Ponea le onorează cu prezența sa.

Un volum bogat în amintiri, relatări pentru toate vârstele și pentru toate gusturile, volum în care toate personajele sunt reale, ori, cel puțin, așa deducem din întâmplările povestite, deci, fără dubiu, viabile și cu un anumit limbaj plin de farmec. Cel puțin în prima parte, toți vorbesc în paginile cărții ca în ograda aminirilor. Și, iată cum, un scriitor remarcabil, de altfel, creează din lucruri simple, aparent mărunte, scurte povestiri memorabile. „Mi-am impus să prezint graiul neaoş, din satele moldovene din zona de mijloc: Iaşi – Galaţi…” mărturisește Vasile Ponea în Cuvântul autorului, într-un moment de duioasă sinceritate, aducând în acest nou volum, autobiografic la urma urmei, frânturi, întâmplări din viața proprie. Partea rustică, brodată cu regionalisme moldovenești se bucură de generozitatea autorului, care, la subsolul paginilor, face „traducerea” termenilor, dând explicații pentru cei nefamiliarizați cu limbajul local.

Trăirile autorului, un personaj omniprezent în paginile acestui volum, nu au nimic ambiguu, confuz, constituindu-se, în fapt, într-un bilanț a tot ceea ce a existat, expus într-un limbaj confesiv de mare nostalgie. Așezate cu autentică emoție în culcușul vorbelor, evocările aduc în fața cititorilor strălucirea amintirilor rămase în memorie ca o rara avis, ce nu trebuie lăsată să dispară în neantul trecerilor. Volumul „Mici istorioare afectivo – veridice”, semnat de scriitorul Vasile Ponea, este o carte a bucuriei că amintirile sunt acolo, la locul lor, păstrându-și prospețimea și el, autorul, este încoronat cu puterea de a se desfăta cu ele: le caută, le scutură de praful trecerilor, le întreabă, le admiră, le scoate la plimbare în calea cititorilor. Le are, le iubește și le păstrează!

Lucia Pătrașcu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *