17 august 1925 – 17 august 2025. 100 de ani. A fost înmormântat la Schitu Brazi – Crucea de Jos, de lângă Panciu. Acolo, și-a dus bătrânețea la una din fiicele sale. Sufletul i-a fost cuprins de dorul de Acasă, la Șiria.
Ioan Slavici s-a născut la Șiria, la 30 km de Arad, la poalele Cetății Vilagoș, o localitate înfloritoare, pe atunci locuită de o populație mixtă, ca etnicitate: români, unguri, nemți, sârbi. Copilul a beneficiat de părinți harnici, iar bunicul său patern, a fost un om citit, se purta curat, cu pantofi cu cataramă și se lăuda cu faptele sale de arme în armata napoleoniană. Mama sa era cea care-l povățuia să salute în limba fiecăruia când întâlnea pe stradă pe un român, un neamț ori ungur, ca o datorie de copil. El hoinărea de dimineața până noaptea târziu, cu alții de vârsta lui printre viile podgorenilor, pe la ruinele cetății, prin pădurile din jur și pe la oierii de pe dealul Feredeului.
Neastâmpărul copilului îl înfățișa ca un mic derbedeu curios, sturlubatic și pornit spre năzdrăvănii. Umbla el prin sat și asmuțea câinii sătenilor, urca în copaci și culegea ouăle ciorilor din cuiburi, spărgea căsuțele din lut ale rândunelelor, crăpa cu pietre geamurile vecinilor, sărea din vârful pomilor în apa de scăldat și căuta cu săpăliga comori prin cetatea abandonată. Mai urca pe creneluri să ia puii de vulturi, sub amenințarea ciocurilor acestor agresori nobiliari, păzitori ai zidurilor de piatră. Despiedica iepele și le încăleca noapte prin viile oamenilor, ajungând la oieri și ascultând, în preajma focului, poveștile acestora. Multele năzbâtii copilărești, provenite din neascultare, i-au atras, din partea tatălui pedepse de îmblânzire, după cum se documentează Magdalena Popescu după Amintirile scriitorului: ”mă punea la colț, mă punea să stau în genunchi, mă închidea în cămară, în pivniță, ba, când vina îmi era de tot mare, chiar în coteț, ori mă dezbrăca, îmi dădea o cămașă zdrențuită, îmi punea în spinare o traistă cu câteva coji de pâine, și mă scotea la uliță ca să mă duc, căci lui nu-i mai trebuie”[1]
Avusese Huțu o copilărie ”înspăimântător de fericită”, iar din când în când în viața adultului se ivesc din memoria limbajului vorbirea șirienească și încâlcelile rostirii populare. N-a fost ”băiat bun și nici cuminte”. Păcat că i-o luase Creangă înainte cu Amintirile din copilărie. Ale lui ar fi fost la fel de fermecătoare, pentru ardeleni, fiind, firesc, împănate cu germanisme, maghiarisme și șirianisme. Eminescu, după ce s-au cunoscut la studențimea din Viena îi spune, haiducind împreună, ”frakie gye gyncolo” (iar în replică Slavici îi zice ”Turcule”). Unde-o fi găsit o asemenea poreclă pentru Eminescu, nici Călinescu și nici Vatamaniuc n-au descoperit?
Multe alte amintiri despre Tata Bătrânu deapănă Cristina Struțeanu[2], nepoata lui, pe care le publică, recent, în revista clujeană de cultură Tribuna (pe care Slavici a înființat-o în 1884). Dar mai sunt și altele necunoscute sau puțin cunoscute din viața atât de zbuciumată a autorului Morii cu noroc. Întâia soție a lui Slavici, Katy Magyarosy Szoke, căreia Eminescu îi zicea Slăvicioaia, după divorț, a venit la Lipova și, aflând că are cancer, s-a îmbrăcat în rochie neagră cu dantele, și-a cumpărat un sicriu fălos și s-a spânzurat cu șnurul de la lampa. Katy a refuzat să-i facă copii, era dominantă și posesivă, dar a doua soție, Eleonora Tănăsescu, olteanca din Râmnicu Vâlcea, nu mai puțin strașnică și fioroasă decât prima, îi naște patru fete și doi băieți. Și multe altele, încă aceea că ”făcuse de cinci ori închisoare, când de-o parte când de alta”. Când la unguri, când la români. Zice Boia, istoricul: ”dacă la unii scriitori …se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag dintr-un surplus de caracter”.
Scrisul său stă la temelia literaturii române, așa cum am demonstrat în monografia pe care i-am dedicat-o lui Ioan Slavici (Timp și spațiu, Fundația Ioan Slavici, Arad, 2005). Argumentez că doar prozele sale inspirate din spațiul arădean (Șiria, Ineu, Lipova, Curtici, Zimbru) au valoare de referință, așa cum sunt reconstituite în Moara cu noroc, Pădureanca, Mara, Budulea Taichii, Popa Tanda, basmele culese și prelucrate (Doi feți cu stea în frunte, Florița din codru etc.). Celelalte povestiri ”regățene și urbane” (Ceas rău, Hanul ciorilor, Mitocanul, Gogu și Gogușor, Comoara părăsită) sunt texte artificioase, fără fior narativ și lipsite de virtuți literare.
Despre Ioan Slavici s-a scris mult, iar activitatea sa multiplă (prozator, publicist, pedagog, reporter, analist politic) a fost interpretată variat în diferite etape ale mentalității generațiilor. O nouă lectură mi-a generat noi puncte de vedere, care confirmă că ”lecturile sunt infidele”, că fiecare text citit în momente sufletești diferite își dezvăluie noi fațete interpretative și alte înțelesuri.
Am scris o monografie despre Ioan Slavici, din perspectiva profesorului canonic, fixist, amator vizând cititori elevi ori studenți. Cartea nu mi-a adus nici strălucire și nici vreo satisfacție orgolioasă. De peste 150 de ani, se scriu multe, vrute și nevrute, bune și rele, despre Slavici și opera sa. S-au consumat multe emoții, unii încercând să identifice geografia și toponimia morii cu noroc, a modelului de sămădău din părțile Ineului, ca și cum scriitorul ar fi fost un reporter descriind o crimă pasională ori o hoție la drumul mare, într-un ținut păduros și pustiit de singurătate. Scriitorul valorifică un pretext, dar îl înzestrează cu imaginație, adăugând exagerări spectaculoase, fiind totuși călăuzit de o idee. Așa că locația morii cu (fără) noroc, care a ars, spune autorul, rămânând niște cruci, poate fi la Bocsig, Chier, Iercoșeni, Mocirla, fără relevanță literară și semnificație estetică.
În plus, atâtea monografii, studii, articole – ale unor autori preponderent arădeni – au cam epuizat ceea ce mărturisesc documentele de arhivă, precum și aminitiri proprii ale scriitorului, familiei, cunoscuților, lăsând totuși superficiale datele despre activitatea sa la Măgurele, București, Panciu.
Dacă a avut ”o copilărie înspăimântător de fericită”, Slavici a avut o bătrânețe ”groaznic de nefericită”. Împovărat de nevoi în vremea războiului, cu o familie numeroasă (doi băieți și patru fete), e acuzat de spionaj și colaboraționism cu autoritățile germane de ocupație și e condamnat – avea 71 ani – la cinci ani de penitenciar. Rostește la proces: „Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă-n spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame.”
Eliberat, scrie memoriile (Întemnițările mele), amintiri despre scriitorii prețuiți (Amintiri), mărturii (Lumea prin care am trecut), apoi, bolnav, în 1925, se mută la Lavinia, fiica sa mai mare, căsătorită în Panciu. Aici, în apropiere, se află Mănăstirea ortodoxă Brazi de călugărițe, aflată între satele Crucea de Sus, Crucea de Jos, Străoane și Muncelu. Mănăstirea ar fi fost ctitorită, spun legendele, în vremea lui Ștefan cel Mare, de către călugării pustnici Sava și Teofilact. Prădată și arsă, dărâmată de cutremure, abandonată, Mănăstirea – schit a fost, de fiecare dată, reconstruită și extinsă. Schitul a fost ocupat de armata germană (1916), tot ce-a fost lemn a fost folosit pentru încălzire. A fost refăcut, în 1919, și viața monahală a prosperat.
Lângă Biserica veche a Schitului Brazi a fost înmormântat Ioan Slavici, mormânt care a dăinuit până în anul 1960, când a fost desființat Așezământul monahal. Atunci, sicriul cu osemintele lui Slavici au fost mutat în Cimitirul orașului Panciu, iar Primăria Șiria a simulat un frumos mormânt dedicat scriitorului șirian, cu pământ primit din Panciu în anul 2014. Slavici a stat la temelia genialității naționale în proză, după cum a fost Eminescu în poezie, Caragiale în teatru și Creangă în povești. Il iubim pentru că este Slavici, cel mai important scriitor reprezentativ, care a propus literaturii române personaje de tipul lui Lică Sămădău, Ghiță, Iorgovan, Persida, Mara, Simina și Ana.
[1] M. Popescu, Slavici, Editura Cartea Românească, București, 1977, p. 331.
[2] Scriitoare, care debutează în 2021, cu volumul Ultimele cartoline.
Prof. univ. dr. Anton Ilica, UZPR Arad