Crisalide

Se apropie cu pași șovăielnici de fereastra din camera copilului. Cu fiecare mișcare, carnea îi explodează, durerea sfârtecă cu dinții săi fiecare fibră a corpului. Nici aerul nu-și mai are loc în plămâni.

Trecând pe lângă pătuț își odihnește privirea obosită pe chipul de culoarea piersicii coapte. Ar vrea să o ia în brațe, să-și îngroape fața în pliurile corpului mirosind a lapte matern și pudră. Știa că doar așa își poate face curaj pentru încă o zi, încă una și încă una. Până când, cine știe?!

Îi era teamă ca nu cumva gânguritul copilei să spargă liniștea nopții. Liniște de care avea nevoie să-și acopere inima precum o pătură călduroasă în nopțile târzii de toamnă. Tresare la fiecare zgomot. Stă la pândă, ascultă. Simte respirația greoaie ce trece prin pereții subțiri ai dormitorului. Un foșnet, oricât de nesemnificativ, poate să trezească monstrul cu chip de bărbat ce doarme ca un prunc nevinovat în așternuturile pătate de sânge.

Cu câteva ore înainte, așternuturile albe miroseau a levănțică. Acum, în inima nopții, din fiecare pliu se înălța mirosul terorii, a urii cu care fiecare pumn de mascul rănea carnea fragedă a femeii cândva iubite. Pe albul neprihănit al cearșafurilor rânjeau acum petele de un roșu aprins; hidoase guri scuipând cuvinte de ocară și reproșuri necontenite.

Oare unde greșise? Ce a făcut așa grav încât Vlad să se supere și să schimbe corpul ei plăpând și greu încercat după o naștere cu probleme, pe un sac de box numai bun să îți descarci nervii.

Ca în fiecare zi de când s-au căsătorit în fața ofițerului de stare civilă, ea, Ioana, a ținut treburile gospodărești așa cum învățase de la mamă’sa. Casa să fie curată, soțul să aibă mereu cămășile apretate și călcate, mâncarea să aburească pe masă – nici fierbinte, nici rece-atunci când bărbatul vine acasă de la muncă, iar soția să îi iasă în prag mereu cu zâmbetul pe buze, curată, aranjată și fără urme de miros de mâncare în păr și pe haine.

Aseară îi pregătise ciobă cu perișoare- felul preferat de mâncare al lui Vlad. Frământase și niște plăcinte cu mere și scorțișoară. Mirosul lor invadase toată casa, completând peisajul tomnatec ce se răzea pe fereastra dinspre parc. Copila, hrănită și schimbată gângurea în pătuț. Înainte de a ajunge Vlad acasă își schimbase rochia de casă, își lăsase liber părul pe care îl ținea strâns într-o coadă de cal atunci când gătea. A șovăit pentru câteva minute în fața oglinzii, privind la femeia minută, cu tenul palid și parcă nu se recunoștea. Unde a dispărut lumina ce îi juca în ochii de smarald? Buzele, acum subțiri și uscate, nu mai păstrau zâmbetul de care cândva-i se părea o eternitate- Vlad se îndrăgostise. Pierduse mult în greutate, trebuind să își modifice singură hainele vechi. De câte ori aducea vorba de noi cumpărături, Vlad o oprea cu o mișcare hotărâtă a mâinii și cu o privire pătrunzătoare.

—Nu ne putem permite alte cheltuieli. Am nevoie de cămăși albe pentru birou. Nu care cumva să crezi că mai pot merge la serviciu cu gulerele uzate. Știi cum se spune: “soțul este oglinda soției!” Halal oglindă! Ce nevoie ai tu de haine noi când stai toată ziua în casă?

— Nu stau doar în casă! Cumpărăturile cine le face? La farmacie sau la medic?! După-amiaza ies în parc cu fetița. Am slăbit atât de tare încât hainele îmi flutură pe corp.

Vlad a privit-o zeflemitor, dezgustat, de parcă în fața lui se afla o cârpă murdară.

— Mda, dai vina mereu pe sarcină și pe sănătatea precară! Bani, bani și iar bani! Drumuri la medici și zile de permis de la birou pentru a te însoți prin cabinete. Eu m-am însurat cu o invalidă. Dacă știam cu ce mă procopseam nu te mai luam.

De parcă să porți un copil în pântece este mare scofală! Voi, femeile sunteți făcute pentru asta. În plus, nu ai fost în stare să naști un băiat. Auzi la ea, să-mi aducă acasă o altă smiorcăită!

— Vlad, cum poți vorbi așa? Unde sunt vorbele de dragoste cu care mă învăluiai până mai ieri? Tu chiar nu mă mai iubești? Dar mai iubit vreodată?

Toate aceste întrebări rămâneau fără răspuns. Ecoul lor se izbea de pereții micului apartament, cumpărat cu ajutorul părinților ei. Cu timpul, Vlad se transformase într-un străin. Un chiriaș cu care împărțea aceeași casă, dar căruia îi era menajeră, amantă și mai nou, sac de box.

După nașterea fetiței, Vlad a început să lipsească nopțile de acasă. Cică plânsetul copilei nu îl lăsau să se odihnească și se temea de un randament scăzut la birou. Atunci a încercat să îi propună o mică vacanță, toți trei. Câteva zile într-o stațiune de munte, cu plimbări în natură și tratamente la spa.

— Ai înnebunit cumva? De unde bani pentru vacanțe? Nu vezi că, din cauza ta și a mormoloacei tale trebuie să dorm la hotel?!

Și iar a plâns pe ascuns, sub duș ca să nu o audă Vlad. Dacă ar fi doar refuzurile lui Vlad. Când se întorcea acasă pentru a-și lua schimburi curate, hainele lui emanau un parfum străin. Cireașa de pe tort a fost când din buzunarul pantalonului a scos un chilot de damă- un petec de dantelă neagră, minuscul cât o batistă de copil.

A simțit atunci o durere în piept și o negură i s-a așezat pe chip. S-a îndreptat către bucătărie unde el își fuma nepăsător țigara. Ajunsă în fața lui și-a desfăcut pumnul devenit alb, lăsând să cadă pe fața de masă petecul de dantelă. Vlad a privit la chilot, a ridicat privirea la ea și a izbucnit în râs. Un râs impertinent pe care Ioana îl simțea cum îi zgârâie timpanele.Gâlgâitul gutural îi zmulgea bucăți din inima-i sfâșiată de durere.

— La ce te așteptai? Sunt tânăr. Am nevoie de un corp de femeie care să-mi încălzească așternuturile.

— Și eu? Vlad, sunt soția ta!

—Tu, ce? Ai ajuns piele și os. Noroc că mai ai pielea care să-ți țină oasele grămadă altfel te-ar împrăștia vântul. Mă dezguști. Te-ai uitat în oglindă în ultima vreme?

Fiecare cuvânt care își lua zborul din gura lui Vlad se lovea de corpul și mintea ei făcând-o să sângereze ca și când el ar fi aruncat cu mii de cuțite.

Și a plecat. A ieșit din bucătărie învârtind sfidător,pe degetul arătător, petecul de dantelă neagră. În drum spre dormitor unde îl aștepta valiza deja pregătită, a pălmuit-o cu aceeași mână în care ținea chilotul. Și-a dus degetul la buze într-un gest sfidător:

— Sshh, să nu te aud! În casa asta eu sunt șeful și fac ceea ce îmi place!

Și s-a dus! A lipsit de acasă două săptămâni. Timp destul pentru a i se vindeca buza despicată, însă sufletul ei suferea nespus. Unde greșise? Cum a reușit să piardă dragostea lui Vlad? De ce l-a lăsat să se îndepărteze de ea și să-l dăruiască altei femei?

///

Se cunoșteau de mici, de pe vremea când își petreceau vacanțele de vară la bunici. Băteau în lung și-n lat ulițele prăfuite ale satului. Alteori alergau cât era ziulica de mare prin iarba deasă ce acoperea pajiștea din marginea cătunului, printre vacile scoase la păscut și speriind vițeii dornici să se agațe de ugerele pline cu lapte.

Peste ani s-au reîntâlnit pe coridoarele Politehnicii. El, student la inginerie anul trei, ea, proaspăt înscrisă la litere. Venise cu o prietenă de facultate pentru a lua niște cărți împrumutate unui student la istoria artei.

—Ioana! Tu ești? Nu te-am văzut de când purtai aparat dentar și ștrampi de bumbac!

— Tot galant ai rămas. Tu știi cum să faci complimente unei fete, îi răspunse tânărului chipeș ce se apropiase de ele. Simțea cum obrajii îi luau foc și inima o luase la galop, mai să-i sară din piept.

— Domnișoarelor, ce vânt vă poartă pe la noi?

Dana, prietena Ioanei, urmărea amuzată schimbul de replici.

— Ioano, cu cine avem ocazia? spuse Dana.

— Uff, ce nepoliticoasă sunt! Stimabilul domnișor este Vlad.

— Vlad și atât?

—Vlad Mitrescu la dispoziția dumneavoastră, spuse Vlad sărutând galant mâna Danei.

Pe Ioana a luat-o în brațe, într-o îmbrățișare “ca de urs”.

—Mi-ai lipsit Ionico!

— Ionico?! spuse mirată Dana.

— Așa o strigam pe vremea când alerga ca o zvârlugă pe pajiște. Bunicii noștri locuiesc în același sat și sunt vecini. Ne petreceam vacanțele de vară la țară și eram nedespărțiți la făcut năzdrăvănii. De câte ori nu mâncam bătaie de la bunicul… și asta din cauza domnișoarei aici de față! Cică, fiind mai mare cu doi ani decât ea, eu eram capul răutăților. Dar să știi, sub chipul acesta de înger se ascunde un pui de drac, mai spuse Vlad făcând complice cu ochiul.

S-au revăzut câteva luni mai târziu pe aleile parcului orășenesc. Ioana se oprise pe o bancă la umbra unui arțar. Își plimba melancolică mâna printre frunzele arămii ale copacilor, căzute la picioarele ei. Urmărea cu privirea dansul unei frunze desprinsă de vântul umed. Toamna își intra ușor-ușor în drepturi. Zilele mai scurte, uneori mohorâte. Nopțile mai lungi și reci erau încărcate de mirosul lemnului ars în sobă.

Își aducea aminte de bunici, de gutuile din geam și de gemul de prune al bunicii. De snopii de porumb ce așteptau cuminți să fie dejghiocați sau de grămezile cu bostani portocalii sau gri lucioși, din care bunica îi pregătea niște plăcinte delicioase.

Când ieșeau ciupercile prin pădure, bunicul o lua cu el la adunat ghebe și pâinișoare, hribi sau chiar frăguțe.

Ce vremi! “Unde ești copilărie, cu pădurea ta, cu tot!”, vorba poetului.

Pierdută în gânduri nu l-a văzut apropiindu-se. A simțit scârțâitul scândurilor, un plânset sub greutatea trupului vânjos, statuar al lui Vlad.

— Singurică domnișoară, singurică? Dau un franc pentru fiecare gând ce se zvârcolește în capul acesta frumos!

Ioana l-a privit chiorâș. Cum îndrăznise să-i întrerupă voiajul prin meandrele timpului?

Cine îi dă dreptul să se prezinte în fața ei și să-i ia respirația cu aerul ăsta obraznic? Nu știe că, de când s-au văzut la Politehnică se ruga în fiecare seară ca să îl reîntâlnească? Acum că îl avea lângă ea, cuvintele se încăpățânau să rămână mute. Doar inima își reluase galopul nebun prin cutia toracică.

După un an în care s-au revăzut de mai multe ori au decis să se mute împreună în mica garsonieră a Ioanei. Iar după ce Vlad a absolvit facultatea și a primit slujba la Centrul de cercetare ingineristică au decis să se căsătorească. Ioana avea să termine filologia și istoria artei, sperând la o catedră la liceul din oraș.

Primii ani ai căsniciei au fost precum raiul îndrăgostiților. Au schimbat garsoniera pe un apartament cu două camere. Iar când a rămas însărcinată Vlad era pe culmile fericirii. Se lăuda deja cu feciorul ce îi va purta numele și cu care va cuceri lumea femeiască. Ioana zâmbea timid și spera ca bucuria lui Vlad să nu se știrbească atunci când va ține în brațe o copilă. Nu avea curajul să îi spună că, la împlinirea celor nouă luni de sarcină, casa lor se va umple cu gânguritul unei fetițe.

Riscul pierderii sarcinii a obligat-o să lase locul la catedră. Mai apoi a făcut un preinfarct și a dus la descoperirea unei malformații la inimă. I s-a propus să renunțe la copil pentru a reduce riscurile unui infarct, dar nu a vrut în ruptul capului să facă avort. Fără știrea lui Vlad a semnat o hârtie prin care cerea medicilor să salveze copilul și nu pe ea. Asta în cazul în care vor fi puși în situația să aleagă între ea și copil.

Dar nu a fost nevoie. Au programat-o pentru cezariană, iar cardiologul a stat în sala de operație pe tot parcursul intervenției. Încă mai simte imprimată pe piele căldura bebelușului. Când ostetrica i-a așezat copila pe piept a simțit cum Vlad își retrage mâna ce a ținut-o strâns pe a ei până ce doctorița a spus: “felicitări domnule Mitrescu, aveți o fetiță!” L-a văzut cum se albește la față. Buzele s-au transformat într-o linie vineție. S-a răsucit pe călcâie și fără un cuvânt a ieșit din sala de operație.

Ochii Ioanei s-au umplut de lacrimi. Un ochi plângea de bucurie- bucuria de a fi mamă. Celălalt ochi plângea soarta copilei și se ruga ca Vlad să accepte eșecul și să o ierte pentru că nu i-a dăruit băiatul mult râvnit.

Cât s-a recuperat după operație Vlad nu a dat pe la spital. Părinții ei și socri au făcut cu schimbul pentru a-i aduce cele trebuincioase. După externare, mama Ioanei s-a mutat la ei pentru o lună. Vlad devenise o fantomă. Nu îi vorbea. Nu luase măcar o dată fetița în brațe. Nu mersese nici măcar la starea civilă pentru a declara copila. Când mama ei i s-a postat dinainte cu un aer amenințător Vlad s-a văzut nevoit să meargă împreună cu ea și să se ocupe de toate documentele necesare. Tot împreună au organizat și botezul. Ioana încă nu își revenise complet după naștere, iar cardiologul o presa să meargă la clinică pentru investigații.

Încetul cu încetul Vlad părea mai atent față de copilă. Învățase chiar să schimbe scutecul și să pregătească biberonul. Părea mai iubitor chiar și cu Ioana. De parcă îi iertase îndrăzneala de a-i dărui o fetiță.

Mama Ioanei plecase acasă, vrând să lase șansa copiilor să se împace. Părea că totul reintră pe făgașul unei familii lărgite.

Părea! Căci la puțin timp după plecarea soacrei, monstrul din el s-a trezit!

///

După cele două săptămâni de când lipsea de acasă și după ce buza crăpată se vindecase, Ioana a primit un mesaj prin care Vlad îi cerea iertare pentru comportamentul lui. Își anunța venirea acasă și o ruga să nu îl mai provoace cu vorbe nesăbuite.

Și ea, Ioana se conformase. Făcea curat în casă, gătea mâncarea lui preferată.

A cumpărat chiar și o sticlă de vin din acela ce știa că este pe placul lui. Își făcu un duș pentru a îndepărta mirosul de mâncare. Îndrăzni chiar să-și dea cu puțin ruj roz-pal, care abia se observa. Făcu tot ceea ce a învățat-o mama.

Cu toate acestea, acum stătea cu fața tumefiată rezemată de geam. Simțea răceala ferestrei precum o compresă rece peste pielea crăpată sub ploaia de lovituri primite.

Și iar se întreabă: cu ce a greșit de data aceasta?

Poate nu a reușit să ascundă îndeajuns tresăritul la atingerea lui? Sau nu a fost îndeajuns de rapidă în a face copila să tacă pentru a nu-l deranja pe Vlad cu plânsul ei? Vlad nu știe că bebelușului îi ies dinții și sunt trei nopți în care Ioana se plimbă prin casă cu fetița în brațe și încercând să-i aline durerea și febra.

O fi din cauza rujului? A văzut ea privirea dezaprobatoare când a deschis ușa, dar și-a spui că poate i s-a părut.

Cert este că se simte vinovată peste măsură. Nu a reușit să învețe cum trebuie să fie o soție adevărată. Oare cum trebuie să fie o soție adevărată? Există un manual, ceva din care să studiezi ca la școală?

— Ce faci ascunsă în întuneric?

Ioana tresări atât de tare că se izbi cu fruntea de geam.

— Ești o dobitoacă! se aude vocea somnoroasă a lui Vlad. Nu auzise când s-a apropiat de camera copilei. Stătea cu fața ascunsă în semiîntunericul camerei, o pată neagră, amenințătoare.

Ioana deschidea și închidea gura fără ca să reușească să scoată un sunet. Îi lipsea aerul. Simțea cum picioarele i se transformă în gelatină. Lacrimile au început să-i curgă pe obrajii în flăcări.

—Ești și surdă sau numai proastă? Nu vreau să te aud smiorcăind.

Când s-a îndepărtat de prag și s-a întors în dormitor după ce a băut un pahar de apă, Ioana a răsuflat ușurată. A tras un scaun lângă pătuț. Și-a lăsat ușor mâna pe spatele copilei și cu capul sprijinit în îndoitura cotului s-a abandonat unui somn agitat.

Nu a auzit când monstru s-a trezit, s-a pregătit de muncă și a plecat lăsând un bilet pe masa din bucătărie. Literele îi dansau în fața ochilor făcându-și loc printre lacrimile ce izvorau fără voia ei.

“ Am plecat la serviciu. Ne vedem diseară. Te rog să mă ierți, nu am vrut să îți fac rău. Dar să știi că este doar vina ta. Ți-am spus de nenumărate ori să nu mă enervezi.

Eu te iubesc.

Semnat: Vlad

P. S. Ciorba de perișoare a fost delicioasă”

Seara a venit acasă cu un buchet de trandafiri și o cutie cu bomboane de ciocolată. Când și-a atins buzele de obrazul ei, stomacul i s-a strâns de dezgust. Oare cum putea să-i sărute acum pielea tumefiată, devenită violacee sub ploaia de pumni? Din cauza lui nu a ieșit la cumpărături și nici în parc cu fetița. A anulat prânzul cu părinții ei. Nu se putea prezenta în fața lor cu fața învinețită. Nu avea putere să răspundă întrebărilor. Cu siguranță ar fi vrut să știe ce s-a întâmplat.

Nu că ar fi fost pentru prima dată când se întâlnea cu ei după răbufnirile lui Vlad. Până acum îi lăsa vânătăi în locuri ascunse. Dar de data aceasta nu a mai ținut cont de nimic și a lovit la întâmplare. Dovadă sunt buza crăpată, obrazul vânăt și un ochi însângerat. Nu știa ce o doare mai tare: corpul după bătaia primită sau sufletul pentru pierderea iubirii lui Vlad.

Privind cu ochii minții în trecut i se pare că abia a terminat de citit primele capitole dintr-o carte. O carte tristă, o poveste, în care doi tineri căsătoriți, uniți inițial de o iubire sinceră, ajung să fie despărțiți de abuzuri și violențe care le transformă relația într-un coșmar. Povestea lor începe în timpul facultății, când cei doi tineri, plini de speranțe și visuri, se reîntâlnesc și se îndrăgostesc. Dragostea lor pare pură și autentică, bazată pe respect și afecțiune reciprocă. Se căsătoresc din dragoste, convinși că sentimentele lor vor dăinui și vor rezista în fața oricăror provocări ale vieții. Însă, odată cu trecerea timpului, relația lor începe să se schimbe într-un mod insidios și distructiv.

Soțul, odinioară iubitor și protector, începe să manifeste semne de indiferență, de dezgust și ură excesivă. La început, aceste manifestări sunt subtile, trecând drept o expresie a dezamăgirii și a eșecului. Însă, treptat, ura se transformă într-o forță tiranică, alimentând episoadele de agresivitate, de furie necontrolată.

Violența fizică nu întârzie să apară. La început, este rară, poate chiar accidentală, dar cu timpul devine o parte recurentă a vieții de zi cu zi. Fiecare explozie de furie este urmată de scuze și promisiuni că nu se va mai repeta, dar ciclul se reia, de fiecare dată cu o intensitate mai mare. Soția, în fața acestor agresiuni, nu numai că îndură suferința fizică, dar începe să se simtă responsabilă pentru starea de fapt. Este convinsă că dacă ar fi mai atentă, mai docilă, mai puțin provocatoare, poate ar putea evita aceste episoade. Își justifică situația prin prisma iubirii pe care încă o poartă soțului, sperând că lucrurile se vor schimba, că va reuși să reaprindă acea dragoste din primii ani de căsnicie.

Câtă tristețe în paginile acestei cărți!

câte pagini albe așteaptă să fie scrise! Va fi un final fericit sau unul trist?

///

Clipele se transformă în ore, orele în zile și nopți. Anotimpurile își dau schimbul, iar viața Ioanei își continuă cursul între grija pentru fetiță și de-acum obișnuitele plecări ale lui Vlad. De fapt îi devenise un străin. Împărțeau același acoperiș și atât. Ioana își amenajase un pat în camera copilei. Nu mai avea putere și nici dorința de a împărți așternuturile cu Vlad.

Într-una din zile, aflându-se în parc cu mama ei și fetița, a prins curaj să-i povestească mamei tot coșmarul prin care trece de ceva timp. Trebuia să se sfătuiască cu cineva. Și cine putea fi un sfetnic mai bun decât mama?!

Vorbea cu o voce calmă, detașată, de parcă nu îi aparținea Ioanei, cea martoriată sub ploaia de lovituri. Nici lacrimi nu mai avea de vărsat. Secase de mult izvorul lacrimilor. Cu ochii urmărea fetița care trecea de la un leagăn la altul, apoi la topogan, ca mai apoi să se oprească la groapa cu nisip unde își găsise un partener de joacă.

Abia când a terminat de vorbit și-a privit mama în ochi. Săraca mama! Avea inima bucăți. Frământa o batistă în mâine așezate cuminți în poală. Lacrimile mute se înnodau în barbă lăsându-i urme fierbinți pe obrajii semnați de vreme.

— Of, Ioană! Draga mamii, dragă! Poți ierta o mamă ce nu a știut să-și apere fiica. Te-am lăsat singură în mâinile călăului pe care l-ai ales ca soț. Oarbă am fost! Nu am văzut durerea din ochii tăi.

— Scumpa mea mamă, eu sunt singura vinovată! Nu am știut să spun “GATA! AJUNGE!”. Am preferat să i-au asupra mea eșecul căsniciei mele, crezând că merit fiecare palmă, fiecare pumn, fiecare picătură de sânge pe care corpul meu oferea ofrandă celui pe care l-am iubit ca pe un zeu. Am fost sacul de box și batjocură celui căruia am jurat iubire în fața lui Dumnezeu. Cât de ilar mi se pare acum acest jurământ :”la bine și la rău, în sănătate sau boală, până ce moartea ne va despărți”. Binele lui, răul meu!

— Ce ai de gând să faci acum?

— Vreau să vorbesc și cu tata. Trebuie să știe și el ceea ce se întâmplă. Mai apoi vreau să mă ajutați cu divorțul. Căci da, vreau să divorțez! Și m-ai vreau să vindem apartamentul ca mai apoi să îmi pot cumpăra o garsonieră pentru mine și Lia.

— Dar cum vei plăti facturile, medicul tău și tot ce presupune cheltuielile de zi cu zi?

— Stai liniștită, mamă! spuse Ioana cu un zâmbet ce înflorea timid în colțul gurii. M-am gândit și la asta. Săptămâna trecută, când Vlad era în deplasare, mi-am făcut drum pe la liceu. Acolo am vorbit cu doamna director și mi-a oferit catedra de arte. Am acceptat imediat! Și voi începe munca peste două săptămâni, când colega v-a ieși la pensie.

—Of, Ionico! cum știi tu să le organizezi pe toate , dar te-ai lăsat subjugată de-o iubire bolnavă. Și cu Lia ce faci? Vrei să o luăm la noi până te aranjezi tu cu toate? Știi că taică-tu e mort după Lia! Ar face orice, doar-doar să o vadă prin casă!

— Mulțumesc, mami! M-am gândit și l-a asta. Din fericire au acceptat să o înscriu la grădinița de lângă liceu.

Ioana luă mâinile mamei într-ale sale, le ridică la buze și depuse un sărut pe pielea aproape transparentă, prin care se vedeau liniile venelor. Cele două femei se priviră în ochi vrând parcă să șteargă cu o zbatere de pleoapă, toată negura suferinței.

— Mama, știi cum mă simt acum? Precum un fluture! Prizonieră în propria-mi crisalidă, așteptând să se rupă pentru a-mi deschide noile aripi în lumina soarelui. O nouă Ioana! O nouă viață! Un nou început!

Pentru mine și Lia!

Epilogo

Pe alea de lângă școală, o fetiță saltă de pe un picior pe altul printre frunzele arămii căzute pe caldarâmul ud. Panglica ce îi ținea zulufii blonzi îi alunecase rămânând agățată în bretelele ghiozdanului.

Astăzi a fost prima zi de școală primară pentru Lia și prima zi la catedră pentru Ioana. A acceptat chiar o dirigenție pentru clasa a IX-a. Avea în minte deja câteva proiecte pe care le propusese și anul trecut și care dorea să le aplice anul acesta. “Violența asupra femeilor. Cum să faci față agresivității. Cum poți să ajuți și să te lași ajutat/ă. Și tu poți spune STOP VIOLENȚEI!”

Cu Vlad nu a fost ușor! A fost o luptă legală ce a durat câțiva ani. A reușit să ia custodia copilei, iar lui Vlad i-a lăsat dreptul să o vadă oricând dorește. Vroia ca Lia să-și cunoască ambii părinți, iar când v-a crește îi v-a spune motivul pentru care nu au locuit împreună.

După divorț au vândut apartamentul așa cum a dorit Ioana. Și pe bună dreptate! Cine ar fi putut trăi într-o casă care i-a fost ca o închisoare?! O colivie aurită în care visele ei au uitat să zboare!

Acum locuia împreună cu fetița într-o garsonieră cochetă, la două străzi distanță de părinții ei și la câteva stații de tramvai de școală. Când timpul era frumos renunțau la tramvai și se întorceau acasă pe jos, ținându-se de mână. Ioana asculta poveștile Liei, gureșă precum un stol de vrăbii. Glasul ei cristalin, șopotul apei de izvor era un medicament pentru inima mult încercată a Ioanei. Cu timpul au învățat că se au doar una pe alta. Erau doi fluturi ce zboară în tandem printre boabele de timp. Se vor așeza mai apoi la umbra unei frunze, unde se vor odihni întru veșnicie. Două crisalide, dansând pe aripi de vânt, așteptând să se deschidă. Doi fluturi născuți din propria mătase, precum păsările phoenix din propria cenușă.