Asistăm, astăzi, la o adevărată frenezie a românilor, în a-și declara patriotismul. Mulți dintre aceștia uitând, se pare, că patriotismul nu se urlă, la colț de stradă, la ședințe de partid, la televiziuni ori pe podiumuri. Patriotismul se trăiește. E acolo, în tine. Îl simți, atunci când ți-e dor de acasă. Îl ascunzi într-un colț de lacrimă ori în gânduri răsfirate, aiurea, la capăt de zi, când se sting veiozele în Europa, când îndeși capul în pernă, închizi ochii și te teleportezi, într-o clipă, alături de cei dragi. Lipsa acelui ACASĂ e resimțită, mai ales de cei care câștigă pâinea pe meleaguri străine. Desigur, societăți civilizate, nivel de trai ridicat, însă ție tot îți lipsește ceva. Întregirea ta ca om se face cu ȚARA. E legătura aceea teribil de trainică, pe care nimeni și nimic nu poate să o rupă. Țara e ca mama. E a ta și ești al ei. Chiar dacă, dezamăgit de multe, prea multe, te simți, câteodată, ca un fiu vitreg. Dar ea, ȚARA, nu are nicio vină. Ea este statornică, perenă, te cheamă, te dezmiardă.
De ceva vreme, în toate mediile auzim o sintagmă la modă: „O sută de ani de România”. Și da, vine 1 Decembrie, și da, acum un secol, reprezentanții românilor din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș au rostit, într-un glas, la Alba-Iulia: „Noi vrem să ne unim cu Țara!” Decembrie 1918 e un simbol. Simbolul României Mari, al României normale, de fapt. Dar e o dată. Desigur, avem nevoie de simboluri. Ele ne hrănesc, ele ne încearcă memoria, ele făuresc firele acelea nevăzute, care leagă milioane de oameni cu limbă și obiceiuri comune.
Dar România exista de mai bine de o jumătate de secol. De când, la 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Țării Românești, sfidând hotărârile mai-marilor Europei (și atunci, ca și acum…Europa), alegea ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, proaspăt instalat, la 5 ianuarie, același an, pe tronul de la Iași. E drept că, vreme de câțiva ani, datorită hotărârilor luate la Paris, Țara s-a numit „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, însă, destul de repede, proaspătul domn, grație abilității sfetnicilor săi, va folosi, în actele oficiale, denumirea de „România”.
Prin urmare, de facto, România începea să existe din ianuarie 1859. Și, ca o curiozitate, după alți 59 de ani, devenea MARE. Mai întâi, sporindu-și întinderea, prin trecerea Dobrogei și a Insulei Șerpilor sub jurisdicția Bucureștiului. A fost un exercițiu inedit pentru tânărul stat, strivit între trei imperii: cel Țarist, cel Otoman și cel Austro-Ungar. Un exercițiu inedit, pentru că, până la 1878, statul era unul omogen din punct de vedere etnic. Din acel an, se instalează administrația românească în Dobrogea, o provincie în care românii erau minoritari. Un exercițiu care, în ciuda greutăților, s-a dovedit a fi de succes, care mai ștergea din amărăciunea produsă de lipsa de loialitate a fostului aliat din război, Rusia, care a găsit de cuviință să ia, României, sudul Basarabiei. Prin urmare, dacă primul pas în crearea României a fost reprezentat de Unirea din 1859, cel de-al doilea a fost intrarea Dobrogei de Nord (aproximativ două treimi din provincia Dobrogea), în cadrul statului român.
În anul 1913 s-a produs cel de-al treilea pas: armata română pătrunde în Bulgaria, pentru a rezolva „chestiunea dobrogeană” și, în urma Păcii de la București, primește partea de sud a provinciei maritime, lăsată în mâna bulgarilor, la 1878, conform prevederilor Congresului de la Berlin. Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul, numit astfel, în cartografia otomană, constituie, din nou, un exercițiu pentru administrația de la București. Un alt teritoriu în care românii erau minoritari, grosul constituindu-l masa turco-tătară și recent colonizații bulgari din Balcani. Vitregiile vremurilor vor face ca acest experiment să eșueze, România cedând Cadrilaterul, prin tratatul semnat la Craiova, cu Bulgaria, la 7 septembrie 1940.
Experiența maritimă a tânărului stat nu punea, însă, în umbră, visul de peste Carpați. Soldații care treceau Dunărea, în 1913, strigau: „Spre Ardeal!”. Va veni și acest moment, în 1916, când, după doi ani de neutralitate, România decidea tabăra în care se va situa: Antanta. A urmat o poveste înfricoșătoare și disperată, deși totul începuse bine: câteva victorii facile în Ardeal, în fața unor rezerviști unguri debusolați, după care Germania aduce trupele sale de elită, de pe frontul de vest. Visul frumos se spulbera. A urmat dezastrul de la Turtucaia, care a umplut de amărăciune inimile românilor.
La sfârșitul lui 1916, România însemna doar Moldova. Bucureștiul era ocupat de germani. La Constanța, soldații bulgari trânteau la pământ statuia lui Ovidiu, cu ajutorul odgoanelor trase de boi. Și a venit vara lui 1917, când mareșalul von Mackensen voia să-și bea cafeaua la Iași. A băut-o la Mărășești și nu era neagră și aromată, ci roșie și cu gust de sânge. Românii au rezistat, în ciuda labilității aliaților ruși față de cântecul de sirenă al bolșevismului. A trebuit să încheiem o pace catastrofală, în 1918, dar, spre cinstea sa, Regele Ferdinand nu a semnat documentul.
Început sub orologiul tristeții, 1918 ne-a arătat că Dumnezeu se poate îmbrăca în tricolor. Mai întâi, la 27 martie, Basarabia hotăra, prin vocea Sfatului Țării, Unirea cu România. La sfârșitul lui noiembrie 1918, cealaltă parte de Moldovă înstrăinată, Bucovina, revenea la trupul Țării, iar 1 Decembrie a făcut ca România să fie „dodoloață”.
Banatul a fost partajat între noi și sârbi, iar partea dată Bucureștiului a întrat în cadrul statului român abia în 1919. La Alba-Iulia au votat Unirea cu Țara delegați din Banatul ce avea să devină sârbesc, din localități aflate, astăzi, în Ungaria și din Maramureșul istoric, aflat, acum, între granițele Ucrainei. N-a fost să fie. Istoria stâpânește, implacabilă, destinul popoarelor.
În doar 59 de ani, visul devenea realitate. A mai trecut un secol. Țara, cu liderii săi mai buni ori mai puțin buni, a mers mai departe. Astăzi, România este o certitudine în concertul european. Și dacă, adesea, tindem să ne fie rușine de atitudinile unora dintre concetățenii noștri, să nu uităm, că ea, Țara, nu are vină. Să o purtăm în suflet, așadar și să ne gândim, la aniversare, la cuvintele fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy: „Nu întreba ce poate face țara pentru tine, întreabă ce poți face tu pentru țară!”
conf. univ. dr. habil. Cătălin Negoiță