Nimic
Anticarul acela avea un aer aparte.
Amesteca de zor, într-o ceașcă veche de porțelan,
Amintiri cu aromă de ceai verde.
Degetele lungi, de pianist,
Spânzurau aerul într-o ramă de tablou cu sclipiri aurii.
În magazinul acela cu lucruri vechi,
până și cuvintele aveau sonoritatea unui disc de patefon,
așezat pe dulapul acela.
Dulapul acela, cu multe sertare, cu multe mânere.
Am întins mâna, dar anticarul m-a oprit.
„Atenție la mine!
În primul sertar e tinerețea cea fără de moarte,
În cel de-al doilea e iubirea cea fără de granițe.
În ultimul sertar e înțelepciunea cea fără de patimă.”
„Stai așa! – am spus! Stai! În cel de-al treilea sertar ce este?”
Anticarul a zâmbit și s-a prefăcut în fum.
Iar eu am deschis cel de-al treilea sertar. Acolo nu era nimic.
„Cum, – mi-am spus -, am bătut atâta drum ca să nu găsesc nimic?”
Îngândurat, am plecat spre casă.
Frunzele se preschimbau în stele, iar stelele se drogau pe trotuarul rănit.
Când am ajuns acasă, ea plecase.
Nu mai era nimic.
Nici tinerețea,
nici iubirea,
nici înțelepciunea.
Intrasem în cel de-al treilea sertar,
iar anticarul acela cu aer aparte
amesteca, de zor, într-o ceașcă veche de porțelan,
Amintiri cu aromă de ceai verde.
Cătălin Negoiță