sufletul îmi e o colivie –
drugi de fier îmi țin prizonier
plânsul toamnei prins pe la chindie
furișându-se-ntr-un ochi de cer;
pe atunci nu mă temeam de nimeni,
toate erau la locul lor, firesc,
a iubi era un verb, se știe,
conjugat numai la timp prezent.
locuiam în gândurile tale –
confortabil loc și primitor,
mă puteam plimba fără sandale,
ca-ntr-un câmp sălbatic cu bujori…
am păstrat atâtea taine-n mine…
zborul însuși mi l-am apropriat,
dar, rănit de dorul lunii pline,
s-a ascuns în cușca de metal.
de-mi privești în ochi în zorii zilei,
poți vedea reflexii arămii:
temnița-mi e ascunsă prin ruine
și se aude că se va topi…