se surpă drumurile-n urma mea,
nu mai rămân nici amintiri, nici semne,
iar stânca aceea anume ce-mi părea
de neclintit, o pot de-acuma cerne –
fir de nisip ajuns ușor pe umăr,
ascuns prin pulberi aurii de vânt,
povară neștiută ce-o s-o cumpăr,
ca să o dărui vreunei scoici de rând…
să facă, de va crede de cuviință,
mărgăritar – podoaba mea de preț –
și să ascundă-n el, cu iscusință,
tumultul mării, valul ei rebel…
fiindcă în urma mea nu mai sunt drumuri,
ci urme de călcâi însângerat
din vremea-n care am călcat pe ruguri,
fugind după vânatul meu regal…