Străinătatea
haină îți fură copiii întruna,
Din brațele calde ți-i ia și-s așa de firavi!
Durerile lor nețipate le știe doar luna
Părăsiți se întorc, ori în sicriu sau bolnavi.
Vești mereu tot aștepți
cu privirea secată
Iar cuiburile goale își mătură zilele reci,
Spre hăul adânc ți i-a dus o calea ferată,
Cu mii de lacăte țară, un sânge-ți fereci.
Mai duminică ai primit de la ei o scrisoare,
Câmpiile blonde într-un suflet au alergat,
Cu rochie lila gătite, o inimă de sărbătoare,
Nepot îți nășteau în limbă străină, nevinovat.
Venind către tine an-vară, la miljloc de drum,
Ani frumoși să-ți ureze, moartea i-a secerat
Pe-o sosea costumată doar în sânge și scrum,
Și iar, drapelul în bernă, țară, l-ai arborat!
Obligați de timpul amar să doarmă în șoaptă,
Nu visează altceva decât o bucată de pâine
Din mâinile tale-nsetate, fie ea și necoaptă,
Mușcă din ei străinătatea cu dinții de câine!