STERIAN VICOL – „O sută și una de poezii” sau rodul unei vieți într-o carte de căpătâi

Asemenea unui fluviu ce-și adună apele în matcă, în drumul său de la izvor, către vărsare, ajuns la vârsta marilor împliniri, Sterian Vicol realizează o antologie lirică, din cele mai reprezentative poeme, selectate valoric în virtutea propriilor opțiuni, respectând ordinea cronologică a aparițiilor editoriale. „O sută și una de poezii”(Editura Academiei Române, 2020) este o carte de colecție, impresionantă prin dimensiune și ținută grafică, dar, în primul rând, prin imaginea de ansamblu oferită cititorului, asupra parcursului evolutiv al viziunii estetice urmărite de marele  poet, de-a lungul întregii sale activități creatoare.

     Volumul este prefațat de criticul  Petruș Andrei, care punctează câteva momente edificatoare pentru cariera de scriitor a lui Sterian Vicol: activitatea jurnalistică, volumele apărute, premiile literare, urmate de o serie de referințe asupra laboratorului de creație vicolian, cu observația pertinentă că „poetul scoate în evidență simboluri vechi de când lumea, cărora le dă sensuri noi și frumuseți inedite”.

   Tabelul cronologic întocmit de marele om de cultură (poet, publicist, critic literar, bibliograf), Mircea Coloșenco, este cuprinzător și urmărește realizarea unui echilibru corect între biografia poetului și realizările sale în plan literar, concluzionând pe un ton mucalit, că nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin acestui bard al freneticelor erupții de energie vitală din natură: „iubește dansul, balerinele și vinul de nisip, alb și de Țuțcani”. 

       Partea cea mai importantă, conținutul propriu-zis al cărții, cuprinde într-o formulă sintetizatoare titlurile volumelor publicate de la debut, până în prezent, completate de poeme ilustrative, iar în final, autorul găsește de cuviință să  introducă două capitole, prin care să-i prezinte cititorului, imaginea sa în oglindă: „Repere critice” și „Addenda”.

     Această selecție antologică sugerează preocuparea constantă a lui Sterian Vicol de a-și oferi sieși un răspuns la o posibilă interogație intimă asupra modificărilor percepției sale lirice generate de acumulările valorice individuale, la nivel de tematică, experiență creatoare, informație culturală etc.  Ne aflăm în fața unui poet cu inepuizabile resurse de valorificare a materialului referențial în formule poetice mereu surprinzătoare, ce variază de la poezia cu aspect minimal la poemul de dimensiuni ample sau de la prozodia strictă a versurilor clasice, la versificația modernă, degrevată de restricții canonice.

    Observăm în poezia lui Sterian Vicol un interesant joc al simetriilor opozante în aranjarea simbolurilor, cu sugestii plasate progresiv, de la planul concret, către sfera superioară a existenței spirituale. Într-un poem deosebit de sugestiv, așezat la începutul volumului, sub aspectul unei mărturii de credință tulburătoare, se pune în lumină raportul dintre realitatea concretului existențial și universul imaginar al operei literare, izvodit din dramaticele zbateri ale creatorului de frumos. Poetul este un damnat ce-și ispășește osânda în captivitatea propriului destin singular, iar cuvântul reprezintă singura cale de acces către catharsisul eliberator: Prin iarbă, numai prin iarbă,/ își poartă poeții rănile de dor/și vocile lor de bătrâni și adolescenți,/ se scutură ca floarea de grâu/ și ca mărul, pe inima patriei lor./ Ei vin mereu însângerați/ prin mijlocul câmpiei și se duc,/ ei duc în vorba lor metafore precum/ faguri dulci de miere spre amiază/ și trec peste râuri, ușor,către munți/ și nimeni, aproape nimeni, nu știe/ că stelele și Calea Lactee/ sunt imagini din poeme străvechi/ la care cu genunchii pe talger de piatră/ Părinții se roagă, Fiii se miră/ și vocile lor de bătrâni și adolescenți/ plutesc – imponderabile trupuri -/ în sferă și duc pânze solare/ și le-așază pe morminte/ pe rana ochiului/ precum pietrarii piatra/ una lângă alta, una peste alta.(Calea Lactee)

        Așadar, Sterian Vicol este un poet imprevizibil,  cu multiple posibilități de exprimare artistică, transpusă în extraordinara flexibilitate a versului.  În acorduri lungi, de epopee, sunt evocate imagini ale copilăriei de-o naturalețe netrucată, cu impact aproape șocant asupra percepției comune. Este cunoscut deja faptul că Râpa Zbancului este pilonul central al imaginarului poetic, în jurul căruia se concentrează simbolistica poeziei dedicate satului natal:  În Râpa Zbancului, vai, în râpa,/ unde copilele! copilandre își/ ștergeau sângele cu frunze de salcâm,/ de alior, de brusture, uneori chiar cu floarea de cucută(trupșorul lor,/unghiul și punctul, triunghiul, toată/ geometria grădinii și cărarea descheind/ pădurea de oțetari, vai, erau, pur și/ simplu, ca o lecție deschisă,/ curată ca lumânărica Domnului!)…(Râpa Zbancului) 

    Uneori, timbrul melodic al frazei poetice are inflexiuni cu tonalități elegiace, sensurile mesajului poetic se interiorizează, capătă profunzime și amplitudine ideatică, mulându-se pe structura preponderent metaforică a demersului liric: Mai trist  decât stejarul cel tânăr nici râul nu-i, învățând câmpia/ s-audă marea/ când el visează corăbii/ cu pânze albe fluturând în vânt/ și albatroși ridicați departe/ până-n ograda cea rotundă cu /cărarea subțire cât o centură/ de castitate sfâșiată-.(Mai trist)

   „O sută și una de poeme” este cartea unei vieți (cu toate harurile și darurile sale) sau o viață într-o carte, la dimensiuni simbolice, dar nicio carte nu va cuprinde cu adevărat  comoara de frumusețe din sufletul unui poet. În fine, un truism, dar ne-a folosit ca pretext pentru o provocare :„Pe când următoarea carte, domnule Vicol?”  Și mai dați-mi voie la încă o indiscreție, cel puțin: ați fost publicist, gazetar, poet, prozator, eseist, vă apropiați de formula așa-zisului „scriitor total”: „În ce măsură credeți în acest mit?” sau „În ce măsură v-ați lăsat ispitit de orgolii demiurgice?”

                        VIRGINIA CHIRIAC    

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *