la-ncheietura
mâinii – firul roșu
îmi amintește vag cine mai sunt:
pământ și sânge, pare a-mi da de veste,
amestecate în mojar de gând;
un fir ce
poartă-n sine înțelesuri
nedeslușite ochiului grăbit
ce n-are timp să-l mai despice-n șapte,
să-l întrevad-arzând la foc mocnit…
la-ncheietură,
însăși veșnicia
pulsează-ncet un cântec nesfârșit –
aproape că îi simt, în mâini, uimirea
atunci când îi vorbesc despre sfârșit
și-ncepe
blând să-mi spună despre toate,
și-ncearcă să-mi arate că greșesc,
că-n firul meu mileniile sunt toate
și-n mine umblă Însuși Dumnezeu…
la-ncheietura mâinii-nfășurat,
de șapte ori, c-așa este cutuma,
un fir c-un capăt chiar de cer legat,
să nu mi se mai piardă-n lume urma…