Poeme – autor Mihaela Albu

Era un timp…

Începutul

îți spui

e totdeauna colorat

Eram pe atunci prieten cu lumina

Prieteni buni

Mergeam împreună la cules

dimineți

la cules raze de soare

Tu îmi prindeai

în gând

o cunună de aur

scânteia în părul meu albastru

La amiază

eu alergam după iluzii

cu mâna stângă îmi țineam cununa

cu mâna dreaptă culegeam spicele verii

Căldura miezului cocea dorințele

Tu aveai nebunia

valului îmbrățișând malul

încăpâțânarea stâncii în bătaia

tuturor

vânturilor

Eu învățam cu tine

încrederea

statornicia

pasul neclătinat

fața nevăzută a lucrurilor

Era un timp!

Era

O stradă

… străzi care duc din azi înspre ieri.

(Ștefan Baciu)

Strada pe care merg

întârzie să-mi spună cum o cheamă

Nu mai știe/ nu-și amintește numele

O umbră se prelinge pe ziduri

îmi urmează pașii

ascunsă între crăpăturile caselor

intrată în sevă de copaci

ajutându-i să se cocoșeze de vreme

Pe asfaltul lustruit de ani și iluzii

întâlnirile sparg liniștea

vin dinspre ieri

tot mai puține se îndreaptă spre mâine

Strada pe care trec

mult prea repede

mult prea întoarsă spre înlăuntru

nu vrea să spună cum o cheamă

graba mea îi închide frumusețea

Fiecare oră sădită pe trotuarul rulant

cărți de joc fără noroc

monede strălucind fals în zile cu soare

ruginesc în toamna jilavă

las în urmă ferestre gătite de nuntă

uși îndoliate ocolesc

cu fiecare pas

văd cum crește iarba

cum cad frunzele

cum atotputernicul alb

acoperă zile, cuvinte, file …

La ce bun să mai poarte un nume?

Toamna

Prin frunze moarte seara-și taie drum”         

Vintilă Horia

Cum rupe Toamna-ncet, petală cu petală

din trupul meu ce ne-nțelept

clamase veșnicia,

cum Toamna ia în stăpânire glia

și șterge amintirea de vestală,

Cum seara-și taie drum ușor spre noapte

și-ntunecă începutul și tăria!

Trecere

Sub pana mea curge un fluviu.

Curg anii.

Îi adun cu grijă

punte albă peste zilele încuiate-n neant

prăbușite în hău

fără capăt

Palidă rază

amintirea desparte

în felii

ore închise între ziduri de timp

bătute de vântul de toamnă.

Vorbe fără întoarceri

se amestecă în întunericul greu

Din umbră, din tăcere

Începutul curge spre vărsare.

Aud cum crește crivățul din Nord

Calea se umple de povară grea

Noaptea din mine e tot mai rea

Spre apus Lumina se stinge

Cum a căzut Noaptea la mine-n odaie?!

Fără titlu

Zilele cu inima cât un mac

Cu lumina tot mai în penummbră

Le aud bătăile

Le percep amurgul

Sufletul zilelor destramat în palid ecou

Abur însângerat ca un țipăt în agonie

Trece pe lume umbra

Uriașul cuprinde cu brațele-i zarea

Șterge ultima rază de încredere

Cu sârg

Cu pricepere

Cu spornică răbdare

Eu doar aștept…