Știam că secunda asta va pleca,
Scuturându-se de nisip și de sarea ce-i
pictase obrajii.
Eram singuri pe plajă,
Scotocind cuvintele, amestecându-le,
Împărțind silabe și interjecții,
Tu priveai în zare, spre mugetul ascuns
al furtunii nenăscute încă,
Priponită în ciot de corali,
Incapabilă să-ți mărturisească despre seara ce vine.
Nici nu mai știam de unde apărusem,
Ce anotimpuri ne plăsmuiseră,
Parcă erai primăvară, cu flori de măr
în verdele crud al ochilor tăi,
Parcă șuvoi de vară ți se încurcase în plete.
Plaja aceea devenise tărâmul nostru comun
Loc de viață și moarte,
În care te cream, din fir de nisip,
La nașterea zilei
Și te sfărâmam, etern,
Sub lumina Căii Lactee.
Autor, Cătălin Negoiță